160 de ani de rafinare în România. RAFO, de la rafinăria ce dădea 3% din PIB-ul României la „ilustrată a corupţiei”

De asemenea, evenimentul avea să marcheze şi începutul dezvoltării urbane a unui oraş, Oneşti, devenit în deceniile următoare o cetate a petrochimiştilor din România.

Între anii 1960-1964, rafinăria, purtând din 1990 numele de Rafo, se dezvoltă în consonanţă cu Oneşti, fiind construite capacităţi noi de producţie şi introduse o serie de procese tehnologice moderne la acea vreme de prelucrare a ţiţeiului. Astfel, au apărut două instalaţii de cracare catalitică, care prelucrau distilatul de vid rezultat din procesarea păcurii şi distilatul de la instalaţia de cocsare întârziată. S-a construit, în acea perioadă şi o instalaţie de calcinare a cocsului, pe o tehnologie la zi în acea vreme.

În anul 1964 se pune în funcţiune o altă capacitate ce permitea rafinarea ţiţeiului nesulfuros din producţia internă, după ce în 1963 fusese dat în folosinţă, în preajma platformei industriale Oneşti-Borzeşti, un baraj cu lacul artificial Belci având scopul de a alimenta cu apă unităţile industriale edificate în curs de un deceniu.

„Tehnologie americană a anilor ’60 a fost mai modernă decât cea aflată pe platformele de la Petrobrazi, Teleajen ori chiar Petromidia, iar calitatea ţiţeiului extras din zona Moldovei era mai bună decât cea a petrolului adus din străinătate”, subliniază Nicolae Stanciu, fost director al rafinăriei din Oneşti

Elemente emoţionale, punctate într-o manieră epică, din perioada de „pionierat”, anii 1955-1956, ale rafinăriei Oneşti apar în volumul „Martor în constelaţii” a lui Ion Ruse, publicat în 1964.

Deşi în respectiva carte autorul foloseşte în naraţiune drept nume de localităţi Sireni şi Cereşti, se poate deduce cu uşurinţă că este vorba de Borzeşti şi Oneşti, prin descrierea aşezării lor, prin denumirea unor oraşe din zonă Moineşti, Târgu Ocna, Slănic, dar şi a regiunii Bacău. De asemenea, în roman se aminteşte despre inscripţia de la biserica din Sirin, din anii 1493, despre construirea Uzinei de sodă, despre Termocentrală şi despre un combinat chimic.

„Eroii au nume fictive, dar, colegi de-ai mei ce lucrau pe atunci în rafinărie, spun că s-au regăsit prin poveştile lor, între personajele volumului”, a subliniat pentru Agerpres Ion Marian, lider al sindicatului „Rafinorul”.

În perioada anilor 1977-1980 a fost realizată o magistrală pentru transportul subteran al ţiţeiului din import pe ruta Constanţa – Oneşti. Concomitent cu montarea conductei magistrale, între anii 1979- 1980 a fost construită, urmare a respectivei investiţii, şi o altă capacitate de rafinare care viza prelucrarea ţiţeiului sulfuros transportat din import prin portul de la Marea Neagră.

După finalizarea acestor investiţii mari, la Oneşti se prelucra ţiţei importat din statele aflate în Orientul Mijlociu, cu care România întreţinea relaţii bune în acea perioadă. Ulterior, carburanţii erau exportaţi, scopul final fiind aducerea de valută în ţară.

La începutul anului 1990, RAFO Oneşti, denumirea sub care va apărea în documentele perioadei următoare, era în categoria rafinăriilor mari din România, alături de Petrobrazi şi Petrotel Ploieşti, Arpechim Piteşti şi Petromidia Năvodari.

Principalele produse petroliere realizate atunci erau benzinele, motorinele, propanul, gazul petrolier lichefiat (GPL), păcura, cocsul de petrol, propilena şi sulful de petrol. Rafinăria ajungea în 1990 la o capacitate de prelucrare a 3,5 milioane tone de ţiţei pe an.

Un an mai târziu, Rafo era înregistrată ca societate de sine stătătoare, compania nefiind inclusă în Petrom. După acest an, însă, industria petrochimică din Oneşti şi RAFO a început să intre în regres, rafinăria din Oneşti, ce dădea aproximativ 3 la sută din PIB-ul României, devenind o „ilustrată” a intereselor ce se instalau în economia românească. Unii l-au numit „jaful secolului” sau „marele jaf din Moldova”.

„RAFO, societate supranumită în anii 2000 „Jafo”, este poate simbolul privatizării oculte din timpul unor guvernări măcinate de corupţie. Megaescrocheria prin care rafinăria a ajuns puşculiţa unor grupări mafiote şi, chiar, a unor formaţiuni politice, concurează cu şanse reale la sintagma „cea mai gravă fraudă înregistrată în România în ultimii 25 ani”, alături de afacerile Bancorex, FNI sau Jimbolia”, spune Ion Stanciu, un alt director al rafinăriei oneştene înainte de 1980.

Potrivit maistrului Ştefan Benghiu, Rafo a devenit după privatizarea din 1991 „alambicul în care s-au „rafinat” zeci de miliarde de lei, bani ce nu au mai ajuns niciodată la bugetul de stat”.

Evenimente neaşteptate de mulţi locuitori zonei au adus în atenţia publică, după 1991, oraşul petrochimiştilor din Moldova, urbe cu aproximativ 60.000 de locuitori ce părea a avea în acea perioadă, în condiţiile pieţei combustibililor şi petrolului, posibilităţi de dezvoltare.

„Din păcate, atenţia spre Oneşti nu a mai fost dată de o Nadie Comăneci, ori de noi performanţe ale şcolii de gimnastică oneştene recunoscută la nivel mondial. Nu a mai fost vorba nici despre rezultatele şcolilor de desen ori muzică uşoară ce au dat multiple talente apreciate în ţară sau peste hotare, nici de ecourile Simpozionului Naţional „George Călinescu”, ce atrăgea ca un magnet lumea literară, nici de promovarea unor tehnologii , chiar unicat la nivel european, ci de ceva sumbru, dar neaşteptat pentru noi cei ce trăim în Oneştiul altădată atât de căutat de intelectualitatea tehnică. Intram în conştiinţa publică prin afaceri oneroase, prin zeci de miliarde de lei găuri la bugetul de stat, prin dosare penale pentru oameni grei ca Tender, Iacobov ori Mihai Iacob, transformat în om de presa peste noapte, Ion Vrânceanu, sau fostul director general al Rafo, Toader Găurean, cel ce a suportat rigorile legii în procesul în care Iacobov a primit o condamnare de şase ani (…)” , spune Virgil Zvinca, fost şef de secţie.

Începutul avatarului rafinăriei din Oneşti este datat în anul 2001 când, la Viena, o mână de afacerişti pun la cale cumpărarea Rafo pe sumă insignifiantă faţă de ceea ce reprezenta ca producţie şi potenţial. A fost privatizată pentru 7,48 milioane dolari, prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni (59,9%) de către consorţiul format din Imperial Oil, al cărui proprietar era Corneliu Iacobov, pe atunci şeful FPS Bacău, şi firma Canyon Servicos, ale cărei sucursale aveau sediul în insula Nervis, paradis fiscal. Ulterior, firma Balkan Petroleum, în spatele căreia se afla Marian Iancu, a preluat de la acest consorţiu pachetul majoritar în anul 2003.

Doar un an mai târziu, în luna aprilie, reflectând interesul de a dezvolta doar afaceri oneroase ale noilor proprietari de după privatizare, RAFO a intrat în procedura de reorganizare judiciară, fiind cel mai mare datornic la bugetul de stat. La finele anului 2004, Guvernul a aprobat ştergerea datoriilor, convertindu-le în acţiuni.

Cu acest atu, în iulie 2005, compania Calder A a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni la RAFO. Respectiva compania era parte a grupului Petrochemical Holding.

În anul 2007, Agenţia de Valorificare a Activelor Startului a ridicat gajul instituit asupra acţiunilor rafinăriei, investiţiile asumate prin contractul de privatizare fiind efectuate, după ce în luna mai a aceluiaşi an RAFO preluase rafinăria Dărmăneşti, ca punct de lucru. În luna noiembrie a aceluiaşi an rafinăria din Oneşti a plătit toate datoriile către bugetul general consolidat, în suma de 898 milioane de RON (aproximativ 250 milioane euro).

„Societatea RAFO a devenit prima firmă de rafinare a ţiţeiului din România care şi-a achitat integral datoriile istorice către bugetul de stat şi alţi creditori, creanţe care, la nivelul altor unităţi din domeniu, au fost lăsate în conservare şi, niciodată nu au fost comentate precum datoriile RAFO”, declara atunci Ion Marian, liderul sindicatului „Rafinorul”.

În noiembrie 2007, când cifra de afaceri scăzuse faţă de anul anterior de la 719,9 milioane lei la 575,4 milioane lei, acţionarii RAFO Oneşti au aprobat majorarea capitalului social la 2,01 miliarde lei (570 milioane euro).

Rafinăria a fost achiziţionată, în anul 2009, de Petrochemical Holding, firmă vieneză ce cumpărase, anterior, prin intermediul companiei Calder A o parte din acţiunile Rafo şi al cărui proprietar este fostul oligarh rus Iakov Goldovskiy.

Intenţiile anunţate de noul proprietar al rafinăriei nu s-au materializat decât într-un proiect de modernizare în valoare de peste 300 de milioane de euro, din care s-au realizat doar câteva investiţii obligatorii de protecţie a mediului şi doar două, minore, în privinţa dotărilor tehnologice. Conducerea rafinăriei şi patronul acesteia invocau drept motiv pentru neimplementarea proiectului faptul că statul român nu acordă Rafo garanţii bancare pentru obţinerea de împrumuturi.

Practic, din anul 2008, însă, Rafo nu a mai procesat ţiţei, decât în perioade scurte şi intermitente până în 2010. În schimb, a început vânzarea propriei reţele de retail ce cuprindea 45 de staţii de desfacere în proprietate. Toate au fost vândute până la finele anului 2009. Pentru plata salariilor, spuneau membri conducerii administrative a RAFO. Oprind rafinăria, pe orizontală au fost nevoite să-şi închidă activitatea multe alte firme ce asigurau servicii de întreţinere şi reparaţii, accesorii şi activităţi anexe. Una dintre acestea este fosta Întreprindere de Utilaj Chimic, denumită după 1990 Uton. Diminuarea şi, apoi, încetarea producţiei a dus la un şomaj ridicat, în rafinăria oneşteană, unde lucrau peste 2.500 de salariaţi în 2001, mai rămânând la începutul acestui an mai puţin de 370 de angajaţi ce asigurau conservarea şi paza instalaţiilor.

În toamna anului trecut, acţionariatul RAFO Oneşti a aprobat reducerea capitalului cu aproape 2 miliarde de lei, pentru a acoperi pierderi reportate ce se ridicau la peste 1,9 miliarde de de lei şi pentru a evita dizolvarea companiei.

În luna februarie a acestui an compania Petrochemical Holding din Viena, acţionarul majoritar al RAFO Oneşti, a decis să vândă parte din rafinărie la fier vechi.

La sfârşitul anului trecut ANAF a pus sechestru asigurator pe Rafo în contul datoriilor unui acţionar minoritar, societatea Prospecţiuni a lui Ovidiu Tender, care deţine doar 2,70% din capitalul social. Goldovskiy a considerat că aceasta este o dovadă a faptului că va fi tot timpul impiedicat în proiectele sale şi, profitând, a încercat să renunţe la Rafo. Informaţia se găsea în propunerea acţionarului majoritar discutată în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor, care a avut loc în data de 18 februarie.

„Datorită situaţiei financiare a RAFO, îl împuternicesc pe directorul general RAFO SA să înceapă procedura de desfacere (vânzare) a activelor şi utilajelor aferente ale companiei”, se indica întrun comunicat al companiei transmis Bursei de Valori Bucureşti. Sumele obţinute din vânzarea instalaţiilor urmau a fi folosite pentru finanţarea activităţii curente, plata obligaţiilor de mediu şi întreţinerea infrastructurii existente în vederea dezvoltării pe terenurile rafinăriei a unei platforme industriale pentru implementarea unor proiecte tehnice.

În acest an, Rafo a fost vândut de două ori. Iniţial, acţionarul principal a cedat pachetul majoritar către un investitor din Republica Moldova, Vitali Cebanu, patronul firmei austriece Andres Capital, care a renunţat după doar o lună şi jumătate la contract, cedându-l, din luna iulie, omului de afaceri belgian Daniel Goldenberg, proprietarul firmei Result-4-You BVBA, fost membru în Consiliul de Administraţie al Rafo în perioada imediat următoare preluării pachetului majoritar de acţiuni de către Petrochimical Industry Holding.

Promisiunile de modernizare şi de repornire a rafinăriei din Oneşti apărute încă de pe vremea când Iakov Goldovskiy şi compania Petrochemical Holding preluaseră Rafo, au dat speranţe rafinorilor, dar nu s-au concretizat, şi cei 379 de salariaţi rămaşi au ajuns la capătul răbdării, cerând, în luna septembrie, prin proteste, intrarea în faliment a rafinăriei, plata salariilor ce nu le mai fusese acordate din luna martie, precum şi a banilor stabiliţi prin contractul de muncă în caz de disponibilizare colectivă.

Sub presiunea problemelor şi a salariaţiilor ce mai rămăseseră, managerii Rafo au solicitat iar Tribunalul Bacău a admis deschiderea procedurii insolvenţei şi iniţierea unui plan de reorganizare judiciară.

Potrivit deciziei instanţei, procedura generală de insolvenţă include o perioadă de observaţie de 12 luni, iar creditorii au avut drept termen până pe 11 decembrie pentru a-şi înregistra creanţele, tabelul preliminar al acestora urmând să fie publicat până pe 31 decembrie şi definitivat până pe 25 ianuarie 2017. Ca urmare, toţi salariaţii au fost disponibilizaţi, înregistrându-se creditori pentru salariile neplătite.

Admiţând cererea RAFO de intrare in insolvenţă, instanţa Tribunalului Bacău a îngăduit debitoarei să-şi păstreze şi dreptul de administrare, sub supravegherea administratorului judiciar, Casa de Insolvenţă Transilvania.

Directorul general al Rafo Oneşti a fost desemnat de Adunarea Generala a Acţionarilor desfăşurată în această lună în calitatea de administrator special al acesteia.

„Acţionarul majoritar al rafinăriei, firma Result – 4 – You, nu a participat direct la lucrările AGA, ci a fost reprezentat de o persoană împuternicită cu mandat de vot. În baza discuţiilor anterioare, acţionarul nu ar dori falimentul societăţii, ci realizarea programului de reorganizare, fără a indica o variantă de dezvoltare a Rafo şi o sumă de finanţare”, a declarat pentru Agerpres Ion Marian.

Prima Adunare a Creditorilor Rafo va avea loc la sediul Administratorului Judiciar din Bucureşti, la începutul lunii ianuarie. Atunci vor fi prezentate măsurile aplicate de la declanşarea procedurii de insolvenţă pentru conservarea patrimoniului, activul şi pasivul contabil al societăţii, dar şi raportul administratorului judiciar, supus judecătorului sindic, prin care se va propune fie intrarea în procedura simplificata a falimentului, fie continuarea etapei de observaţie.

Potrivit datelor oficiale, RAFO Oneşti încheiase anul 2015 cu datorii totale de peste 312 milioane de lei, acumulând în ultimii şase ani pierderi însumate de peste 287 de milioane de lei.

RAFO Oneşti este la a doua intrare în insolvenţă. În 2011, a ieşit dintr-o procedură de reorganizare deschisă în 2004. La începutul anului 2016, ANAF a instituit sechestru pe întreg patrimoniul RAFO Oneşti, pentru datorii bugetare neachitate.

Intrarea în insolvenţă a Rafo este apreciată de fostul deputat de Oneşti şi ministru al comunicaţiilor Valerian Vreme, drept „o oportunitate pentru reluarea pe teren stabil a activităţii la rafinăria care, altădată, producea trei la sută din PIB-ul României”.

Într-o conferinţă de presă susţinută la începutul lunii decembrie, amintind că Rafo „a mai fost în insolvenţă, timp de circa şapte ani şi a depăşit cu bine momentul”, Valerian Vreme cerea „repreluarea de către stat a Rafo”.

„Am speranţa că statul român va recupera Rafo. Se poate ca statul să preia înapoi Rafo şi alte întreprinderi unde contractul de privatizare nu a fost respectat”, a declarat deputatul Vreme, care a mai precizat că îi suspectează pe investitori că au pe agendă distrugerea rafinăriei. „Un prim model de urmat ar fi cel al UTON Oneşti, care a reintrat de curând în posesia statului” a, punctat Valerian Vreme.

În opinia acestuia, dar şi a multora dintre cei care au lucrat până în ultimele zile din noiembrie în rafinărie, Rafo nu este un „morman de fier vechi”.

„Deşi a acumulat pierderi de 287 milioane de lei, o astfel de rafinărie, cu dotările actuale aflate întro bună stare de conservare, ar costa circa 500 de milioane de euro”, a subliniat şi Ion Marian, liderul de sindicat „Rafinorul”.

Chiar în această perioadă dificilă pentru ceea ce fusese prospera firmă Rafo până în preajma anului 2000, a mai apărut în luna decembrie un semn de speranţă. Hamid Moayyer, ambasadorul Republicii Iran la Bucureşti afirma în cursul unei întâlniri avute la Camera de Comerţ şi Industrie Bacău cu oficialităţile din judeţ că statul şi mediul de afaceri iranian sunt pregătiţi să aloce ” foarte repede” 180 de milioane de lei pentru preluarea Rafo.

„De câteva luni, cerem iniţierea unor contacte pentru repunerea în funcţiune a rafinăriei RAFO de la Oneşti, precum şi altor asemenea platforme industriale unde activitatea de producţie este oprită, dar oficialităţile de resort române nu ne-au oferit niciun semn de interes. Repet: bani pentru finanţarea reluării activităţilor sunt, acum trebuie doar interes din partea română. Am primit ordin din partea superiorilor mei să facilitez asemenea contacte cu mediul economic, de stat ori privat, din România”, a mai precizat ambasadorul Iranului.

Ion Marian spune că „până la jumătatea lunii decembrie nu a existat nici o reacţie la această propunere”.

„O asemenea posiblitatea fost, doar, studiată de oficialităţile locale săptămâna trecută la primăria din Oneşti”, a precizat Ion Marian.