75 de ani de la bomba atomică la Hiroshima
Trei zile mai târziu, la 9 august, un alt bombardier B-29, „Bockscar”, pilotat de maiorul Sweeney, lansa la ora locală 11:02 bomba „Fat Boy” asupra unui al doilea oraş japonez, Nagasaki. Explozia a determinat la momentul impactului şi ulterior între 40.000 şi 80.000 de victime.
La 15 august 1945, împăratul Japoniei, Hirohito, anunţa la radio, capitularea necondiţionată a Japoniei, consemnând astfel sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Armistiţiul a fost semnat la 2 septembrie 1945, la bordul navei americane USS Missouri.
Chiar înainte de izbucnirea războiului, în 1939, un grup de oameni de ştiinţă din SUA – mulţi dintre ei refugiaţi ai regimurilor fasciste din Europa – era preocupat de faptul că Germania nazistă începuse să facă cercetări în domeniul armelor nucleare. În 1940, guvernul Statelor Unite a început să finanţeze propriul program de dezvoltare a armelor nucleare, care a fost pus sub responsabilitatea comună a Oficiului de Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare şi Departamentul de Război, după intrarea SUA în 1941, în Al Doilea Război Mondial. Corpul de Ingineri al Armatei din SUA a fost însărcinat cu realizarea elementelor necesare programului top-secret, cu nume de cod „Proiectul Manhattan”, notează site-ul amintit anterior.
În următorii ani, oamenii de ştiinţă din cadrul programului au lucrat pentru a produce materialele-cheie pentru fisiunea nucleară – uraniu-235 şi plutoniu (Pu-239). Au fost trimise la Los Alamos, New Mexico, unde o echipă condusă de J. Robert Oppenheimer a lucrat la transformarea acestor elemente chimice într-o bombă atomică funcţională. În dimineaţa zilei de 16 iulie 1945, a fost efectuat cu succes primul test al unui dispozitiv atomic – o bombă cu plutoniu – în zona specială de teste Trinity din Alamogordo, New Mexico.
Concomitent, forţele Aliate învinseseră Germania nazistă în Europa. Japonia promisese să lupte până la sfârşit în Pacific, în ciuda previziunilor clare (încă din 1944) că are mici şanse să câştige. De fapt, între jumătatea lunii aprilie 1945 (când Harry S. Truman a preluat funcţia de preşedinte al Statelor Unite) şi jumătatea lunii iulie, forţele japoneze au provocat numeroase victime în rândurile Aliaţilor, aproape jumătate din numărul celor căzuţi în trei ani întregi de război în Pacific, arătând înverşunarea Japoniei atunci când s-a confruntat cu înfrângerea. La sfârşitul lunii iulie, guvernul militarist al Japoniei a respins cererea aliaţilor de capitulare prezentată în Declaraţia de la Potsdam, care i-a ameninţat pe japonezi cu „distrugerea promptă şi completă” dacă refuzau.
Generalul Douglas MacArthur şi alţi comandanţi militari din structura de comandă a Forţelor Armate ale SUA au sprijinit menţinerea bombardării convenţionale a Japoniei, aflată în derulare, urmată de o invazie masivă („Operation Downfall”). Ei l-au avertizat pe preşedintele Truman că o astfel de invazie ar duce la o creştere a victimelor de până la 1 milion. Pentru a evita un număr atât de mare de pierderi de vieţi omeneşti, preşedintele american a decis – neluând în seamă rezervele secretarului de război Henry Stimson, ale generalului Dwight Eisenhower şi ale mai multor oameni de ştiinţă din cadrul proiectului Manhattan – să utilizeze bomba atomică în speranţa unui final rapid al războiului. Susţinătorii lansării bombei A – cum ar fi James Byrnes, secretarul de stat al lui Truman – credeau că puterea sa devastatoare nu numai că va pune capăt războiului, dar că va pune SUA într-o poziţie dominantă ce va stabili cursul lumii postbelice, conform https://www.history.com/.
Oraşul japonez Hiroshima, un centru industrial cu aproximativ 350.000 de locuitori, situat la aproximativ 800 km de Tokyo, a fost selectat ca primă ţintă. După ce a ajuns la baza SUA de pe insula Tinian din Pacific, bomba cu uraniu-235, de peste 9.000 de kilograme, a fost încărcată la bordul unui bombardier B-29 modificat, botezat „Enola Gay” (după mama pilotului său, colonelul Paul Tibbets). Avionul a aruncat bomba – cunoscută drept „Little Boy” – la ora 8:15, în dimineaţa zilei de 6 august 1945, şi a explodat la 2.000 de metri deasupra oraşului Hiroshima, într-o explozie egală cu 12.000-15.000 tone de TNT, distrugând o suprafaţă de peste 8.000 de metri pătraţi.
Devastarea Hiroshimei nu a provocat o predare imediată a japonezilor. La 9 august 1945, maiorul Charles Sweeney a zburat cu un alt bombardier B-29, „Bockscar”, de la Tinian. Norii groşi care acopereau ţinta principală, oraşul Kokura, l-au condus pe Sweeney spre o ţintă secundară, Nagasaki, unde bomba de plutoniu „Fat Man” a fost aruncată la ora 11:02. Mai puternică decât cea folosită la Hiroshima, bomba a cântărit aproape 10.000 de kilograme şi a fost construită pentru a produce o explozie echivalentă a 22 de kilotone de TNT. Aşezarea geografică a oraşului Nagasaki, în văile înguste dintre munţi, a redus efectul bombei, limitând distrugerea la o zonă de circa 4.200 de metri pătraţi.
La 15 august 1945, împăratul Hirohito anunţa, într-o transmisiune radio, capitularea ţării. Ştirea a făcut înconjurul lumii, 15 august devenind „Ziua Victoriei în Japonia” sau „Ziua V-J” fiind sărbătorită în Statele Unite şi alte ţări Aliate. Capitularea oficială a fost semnată la 2 septembrie 1945, la bordul navei americane de luptă Missouri, ancorată în golful Tokyo.
***
Ziua Hiroshima este marcată anual pe 6 august, începând din 1947. În 2020, se împlinesc 75 de ani de la lansarea bombelor nucleare americane asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, care a pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Ziua îşi propune să promoveze politica de pace împotriva războiului şi, în aceeaşi măsură, să sensibilizeze opinia publică cu privire la ameninţarea reprezentată de armele nucleare şi de energia nucleară, notează latestnews.fresherslive.com/.
În această zi, are loc în faţa monumentului funerar din Parcul Memorial al Păcii, „Ceremonia păcii”, dedicată supravieţuitorilor bombei de la Hiroshima. La eveniment participă familiile celor decedaţi, oameni din întreaga Japonie şi nu numai. Prima ceremonie de acest fel a avut loc în anul 1947 şi a fost organizată de primarul oraşului, Shinzo Hamai. Ceremonia include, de asemenea, o serie de discursuri speciale susţinute de autorităţi ale statului.
La ora 8:15 (ora Japoniei), în dimineaţa zilei de 6 august a fiecărui an, este marcat momentul în care a fost aruncată bomba atomică. În acel moment, clopotele sună în temple, sirenele se aud în tot oraşul, iar locuitorii din Hiroshima ţin un moment solemn de reculegere. Spre seară, se desfăşoară „Ceremonia lampioanelor cu mesaj de pace”. Oamenii scriu mesaje de pace pe aceste lampioane, care lansate pe râul Motoyasu trec direct prin faţa Domului Bombei Atomice.
Memorialul Păcii de la Hiroshima sau Domul Bombei Atomice (Genbaku Dome) reprezintă unica structură rămasă în picioare, în zona distrusă de bombardamentul atomic din 6 august 1945. Domul Bombei Atomice din Hiroshima a fost inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1996.
Clădirea, o fostă sală de expoziţii construită între 1914-1915, a intrat într-un proces de conservare odată cu reconstrucţia oraşului. În 1966, Consiliul local a adoptat o rezoluţie prin care clădirea urma să fie păstrată în aceeaşi stare pentru totdeauna, potrivit http://whc.unesco.org/, fiind un puternic simbol al celei mai distructive forţe create de om şi reprezentând, totodată, speranţa pentru pacea mondială, dar şi pentru eliminarea armelor nucleare
****
Ca şi în Primul Război Mondial, continentul european a fost locul unde s-au purtat bătăliile cele mai ucigătoare, opunând armatele cele mai numeroase. Dar Extremul Orient, a fost alt teatru de operaţiuni, deschis mai devreme şi închis mai târziu, relativ distinct de primul, caracterizat prin alt tip de confruntare, cea a navelor şi avioanelor în strânsă cooperare. Asemenea politicilor duse de Mussolini (Etiopia 1935 şi ambiţiile teritoriale în detrimentul Franţei), Japonia a început un joc periculos, de mari proporţii, în Extremul Orient. După 1930, aceasta a intervenit în China, mai întâi prin investiţii de capital. Armata japoneză, care venea din Coreea, a cucerit Manciuria, apoi a ocupat, unul după altul mai multe oraşe chineze mari, asigurându-şi controlul asupra căilor de comunicaţie, în timp de chinezii continuau să se lupte între ei, notează lucrarea „Al Doilea Război Mondial” (Henri Michel, Editura Corint, 2006).
Conflictul din Europa a oferit Japoniei libertatea de a acţiona în Extremul Orient. De fapt, gravele înfrângeri suferite de Franţa şi Anglia au lăsat-o faţă în faţă cu Statele Unite şi i-au oferit tentaţia unor cuceriri uşoare în teritoriile coloniale lipsite acum de o apărare adevărată. După ce au ezitat aproape doi ani între diferite direcţii de acţiune, conducătorii japonezi au decis să orienteze expansiunea lor spre ţărmurile bogate ale Asiei de Sud-Est. Pentru a elimina ameninţarea potenţială a flotei americane, ei au distrus-o în baza acesteia de la Pearl Harbor, fără declaraţie de război, la 8 decembrie 1941.
Astfel, SUA au intrat în război, printr-o hotărâre unanimă. Dar, dacă potenţialul lor industrial era imens, SUA nu deţineau la data respectivă nicio industrie de război adevărată şi nici putere armată; aviaţia de luptă era în formare şi jumătate de flota de luptă fusese scufundată. În câteva luni, japonezii au pus stăpânire pe Hong Kong, Filipine, atolii din centrul Pacificului, Indonezia, Malaysia, Singapore, apoi pe Birmania, după ce au înaintat paşnic prin Siam, astăzi Thailanda.
Scopul japonezilor nu era nici pe departe acela de a debarca în SUA, nici nu aveau pretenţia de a-i înfrânge total pe americani, ci numai să-i oblige să accepte imperiul lor din Asia. În aprilie 1942, americanii au bombardat Tokyo, şocul fiind teribil. Apoi, japonezii au decis să-şi întindă perimetrul defensiv până în insulele Aleutine şi în Hawaii. Au suferit o gravă înfrângere pe insula Midway, la 4 şi 5 iunie. Înaintarea lor a fost oprită la Guadalcanal, în august 1942, unde americanii au executat prima lor operaţiune amfibie de debarcare.
Viitorul Marii Asii japoneze era la fel de neclar ca şi cel al Europei germane. Un lucru era, însă, cert: China era prea mare pentru a fi cucerită, o mare parte rămânea inaccesibilă. Controlul japonez total nu exista decât în Manciuria, devenită stat satelit, teoretic independent. În 1943, Birmania şi Filipine au fost chemate pentru a beneficia de acelaşi statut, Malaysia şi Indiile olandeze la sfârşitul conflictului. Borneo şi Noua Guinee au fost simple colonii. Siam, aliat fidel, a fost răsplătit cu anexiuni în detrimentul Cambodgiei. În Indochina, administraţia franceză a fost păstrată până în martie 1945. India a rămas în afara controlului japonez. Comportamentul japonezilor a determinat în Asia, trezirea naţionaliştilor locali.
Chiar înainte de a se termina conflictul din Europa, americanii au început să-şi transfere trupele în Extremul Orient, fără să aştepte momentul crucial pentru a trece la ofensivă şi a repurta succese. Soarta războiului a fost decisă în uriaşele bătălii aeronavale, pe care japonezii le-au pierdut pe rând. Cele mai importante s-au purtat în insulele Mariane, în iunie 1944, apoi la Leyte, în octombrie; portavioanele şi cuirasatele japoneze au fost scufundate. Americanii nu au atacat punctele întărite de japonezi, dar le-au împiedicat să se aprovizioneze. Au fost cucerite sau neutralizate, pe rând: Insulele Solomon, Noua Guinee, Mariane, Palau. În ianuarie 1945, arhipelagul Filipine a fost cucerit, apoi Iwo Jima şi Okinawa, care au adus forţele americane în apropiere de Honshu, inima arhipelagului nipon.
Deposedată sau izolată de imperiul ei, lipsită, prin urmare, de produse esenţiale, zdrobită sub bombe ale căror efecte devastatoare erau accentuate prin uriaşe incendii, Japonia a fost încolţită în primăvara anului 1945, când războiul s-a încheiat în Europa. Chiar dacă au pierdut aproape întreaga flotă comercială şi de război, japonezii cu continuat să lupte cu îndârjire. Americanii priveau cu suspiciune o debarcare în Honshu, al cărei cost l-au evaluat la 1 milion de oameni. La Conferinţa de la Ialta (februarie 1945), preşedintele american Franklin D. Roosevelt fusese asigurat de sprijinul Armatei Roşii în Manciuria. Aceasta a intrat în război cu succes la 9 august. Însă, cu trei zile înainte, preşedintele american Harry S. Truman decisese lansarea primei bombe atomice, la Hiroshima, urmată de a doua, la Nagasaki.