Rafinăria Vega Ploieşti împlineşte 110 ani. O istorie cu nemţi, care cu boi, invenţii, bombe, naţionalizare şi privatizare

Rafinăria Vega Ploieşti împlineşte astăzi, 18 noiembrie, 110 ani. A fost înfiinţată de nemţi în timpul guvernului lui Titu Maiorescu, a lucrat cu ţiţei adus de care cu boi, a fost bombardată de americani în Al Doilea Război Mondial, a ajuns să prelucreze 1 milion de tone de ţiţei în perioada comunistă, a fost aproape de închidere după Revoluţie, a fost cumpărată de Rompetrol-ul omului de afaceri Dinu Patriciu, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la kazahii de la  KazMunayGaz. În prezent, este singurul producător din Europa Centrală şi de Est de n – hexan(produs de rafinare utilitat pentru extragerea uleiurilor vegetale şi ca agent de sigilare în industria alimentară) şi singurul producător din România de bitum rutier, inclusiv bitum polimerizat.

Începuturi

La momentul începerii construcţiei rafinăriei Vega Ploieşti, în mai 1905, România avea deja o istorie de 50 de ani în rafinarea ţiţeiului. În anul 1857, România apare în statisticile internaţionale ca ţară producătoare de ţiţei şi ia fiinţă prima rafinărie din România la Râfov (Prahova) construită de către Theodore Mehedinţeanu. Rafinăria „a fost prima distilerie sistematică de petrol din toată lumea”. Tot în 1857, totalul producţiei de petrol reprezenta 257 de tone extras dintr-un număr de 200 de puţuri.  În 1902, sectorul petrolier reprezenta 12% din investiţiile industriale; în 1915 ajunge la 63%. Cu toate acestea, au existat probleme cauzate de tipul de sol, care a pus probleme forărilor. În plus, rezultatele financiare au fost uneori mediocre. Cele mai mari trei companii înainte de 1895 erau Standard Oil (SUA), Royal Dutch (Olanda) şi Uniunea Petroleum (Germania).

Una dintre băncile preferenţiale ale statului român in aceea perioada – „Disconto Gesellschaft, acţionară de referinţă la un moment dat a Tramways Unis de Bucaresti, începe să-şi consolideze prezenţa şi implicarea în sectorul petrolier din Romania. Banca „Disconto Gesellschaft” a pus bazele în Olanda, în 7 septembrie 1899, a societăţii petroliere „Internaţionala Română”,  care a obţinut concesiuni petrolifere, importante la Gura Ocniţei (40 hectare din moşia Statului), Buştenari, Bana-Moreni. Pentru finanţarea activităţii în domeniul petrolier, în 1897, grupul va fonda şi Banca Generală Română, a cărei activitate se va desfăşura până în 27 noiembrie 1919, când se va dispune lichidarea tuturor părţilor, acţiunilor, creanţelor şi drepturilor de orice fel din capitalul băncii aparţinând supuşilor ţărilor inamice de la data de 14 august 1916, precum şi cele dobândite de asemenea supuşi după această dată.

De asemenea, Grupul bancar german preia de la un grup financiar italian, în noiembrie 1903 societatea „Telega Oil” (fostă „Sylva”), creată în anul 1900 cu capital englez, şi care ulterior fuzionează cu „Buştenarii” si „Italo-Română” rezultând  o nouă societate de exploatare, numită „Concordia”. Apoi, în 1904, înfiinţează societatea de transport şi comerţ cu petrol „Creditul Petrolifer”, care a construit o intensă reţea de conducte petrolifere în regiunea Telega.

Tot în 1904, „Disconto Gesellschaft” împreuna cu investitori francezi anunţă intenţia de a construi o rafinărie. În acest sens, a infiinţat, în 22.12.1904/5 ianuarie 1905, societatea Vega Ploieşti, sub denumirea „Vega” – Societatea Anonimă Română pentru rafinarea petrolului, cu o capitalizare iniţiala de 5 milioane lei aur.  

Sub conducerea consiliului de administratie, prezidat de Titu Maiorescu, societatea Vega începe în luna mai construcţia rafinăriei în partea de nord a orasului Ploieşti, în apropierea viitoarei staţii Ploieşti-Nord a liniei ferate locale Ploieşti – Vălenii de Munte. Astfel, apar primele unităţi pentru prelucrarea ţiţeiului, distilarea păcurei pentru uleiuri, rectificarea benzinei brute şi rafinarea de gaz lampant şi uleiuri.
 
În 1907, rafinăria se întindea pe o suprafaţă de 50 hectare, aceasta crescând până în 1933 la circa 68,2 hectare prin achiziţia unui teren înspre Văleni (12,5 milioane lei). Ulterior, prin construcţia de drumuri de acces, depou căi ferate, suprafaţa ajunge la 70 de hectare.
În 18 noiembrie/1 decembrie 1905, lucrările de construcţie a rafinăriei au fost finalizate şi s-au început probele tehnologice pentru punerea în functiune a instalaţiilor. Cu o capacitate iniţială de prelucrare de 200.000 tone ţiţei/an, unitatea de procesare intră efectiv în productie în 13/26 februarie 1906, când se livrează primul transport.

În momentul punerii în functiune, societatea dispunea pentru aprovizionarea cu materie primă (ţiţei neparafinos, din 1924 se începe procesarea şi de ţiţei parafinos din perimetrul Arbăşani Buzău) de circa 300 de vagoane şi vagoane cisterne, din care 246 proprietatea Creditul Petrolifer. La finele lui 1935, societatea gestiona şi opera 4 locomotive, un parc de 1200 cisterne şi 421 linii de căi ferate, iar zilnic circa 4-6 trenuri de cate 50 de vagoane-cisternă părăseau rafinăria cu produse către export sau piaţa internă.
 
În ceea ce priveşte transportul ţiţeiului la rafinăria „Vega”, el se făcea la început cu căruţele, apoi cu vagoanele-cisternă, în paralel cu transportul prin conductele societăţii „Creditul Petrolifer”, pe care le-au dezvoltat treptat. În acelaşi timp, societatea împreună cu acţionarul majoritar începe construcţia şi conectarea la rezervoarele sale de ţiţei a 3 conducte, proprietatea societăţii Creditul Petrolifer (3 ţoli – Buştenari – Recea, două de 4 şi 5 ţoli – Moreni, cu legătura în Băicoi).
Rafinăria Vega Ploiesti a procesat, în 1906 un număr de 11.283 vagoane cu ţiţei, ajungând, în 1935, pe fondul dezvoltării activităţilor de profil, la un nivel de 98.182 vagoane. Cantitatea totală de materie primă procesată de rafinărie în perioada 1906 – 1935 s-a ridicat la 928.113 vagoane – circa 9.3 milioane tone ţiţei, valoarea ţiţeiului procesat fiind estimat la circa 4,2 miliarde lei (medie tiţei – 5.000 lei/vagon – 10 tone).

În ceea ce priveşte personalul rafinăriei acesta se ridica, în 1905, la 145 de persoane (1 director, 6 ingineri, 7 funcţionari administrativi, 11 maiştri, 120 de lucrători calificaţi şi muncitori), în 1945 numărul acestora fiind de 610 persoane. Conducerea tehnică a rafinăriei a fost asigurată de-a lungul timpului de Didaczek (1905-1906), Lossel (1906-1913), Edeleanu ( 1906-1913), Nazarie (1913-1917), Schimtz (1917-1920) şi Baliff (1920-1943).

Printre performantele tehnologice realizate la rafinaria Vega se numără şi realizarea unei instalaţii tubulare (Pipe Still) cu instalaţii de automate, cu pompe electrice, care prelucra 120 vagoane de ţiţei zilnic şi producea întreaga gama de derivate comerciale, inclusiv uleiurile de uns, până la asfalt. Această unitate a fost concepută şi construită de Societatea Concordia (cu care societatea Vega va fuziona in iulie 1930), reprezintă un adevărat succes pentru industria metalurgică din Romania.
În calitate de director tehnic al rafinariei, Dr. ing. Lazăr Edeleanu dezvoltă experimental, în 1908, o metodă inovativă de prelucrare a ţiţeiului, brevetată apoi în România (1908), SUA (1909) şi Austro‐Ungaria (1910). Ulterior, procedeul a fost aplicat industrial în Franța (la Rouen) şi ulterior în lumea întreagă.

Cunoscutul drept „procedeul Edeleanu”, aceasta metoda de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid permite extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice (benzen, toluen, xilen). În anul 1960, se estima ca existau 80 de „instalații Edeleanu” în diferite țări ale lumii.

Primul Război

În Primul Război Mondial, la sfârşitul lui noiembrie 1916, majoritatea puţurilor de petrol din România au fost distruse ca o măsură de precauţie, sub controlul unei comisii militare britanice.
La 5 decembrie 1916 s-a dat foc rafinăriei „Vega”, situată la nord de Ploieşti, care aparţinea grupului german „Deutsche Erdöl A.G” din Berlin. Potrivit datelor existente, rafinăria avea o capacitate de lucru de 508.166 tone şi prelucrase în 1913, 169.200 tone iar în 1915, 78.600 tone.

Importanţa petrolului pentru desfăşurarea războiului a determinat autorităţile germane să emită, în martie 1917, o ordonanţă referitoare la reluarea rapidă a exploatărilor petroliere.
La terminarea primului război mondial, marile trusturi petroliere internaţionale au declanşat o puternică acţiune pentru a pune mâna pe societăţile petroliere, foste germane, care de drept trebuiau să intre în proprietatea statului român ca pradă de război. Imediat după înfrângerea Germaniei, bunurile germane din ţară au fost puse sub sechestru, urmând ca ele să fie lichidate în folosul învingătorilor. Societăţile „Concordia”, „Vega” şi „Creditul petrolifer” aparţineau aceluiaşi grup german, „Deutsche Erdöl A.G.”.
Obţinând scoaterea de sub sechestru a acestor societăţi, societatea franco-belgiană „Compagne Financière Belge des Pétroles” („Petrofina”) va prelua „Concordia” iar trustul francez „Compagne Française des Pétroles” societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer”. În 1922, „Concordia” va absorbi prin fuziune societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer” devenind una dintre cele mai mari societăţi petroliere din ţară, controlată de trustul franco-belgian „Petrofina”, condus de Léon Wenger, care lucrase multă vreme în industria petrolieră din ţara noastră. Astfel, operatorii germani din sectorul petrolier au dispărut complet de pe scena românească, după 1918.

Interbelic

În toată perioada anilor 1918-1944, petrolul a constituit obiectivul primordial al politicii interne şi internaţionale a statului român, care a considerat industria petrolieră ca industrie naţională, integrată politicii naţionale a statului, motiv pentru care s-a acţionat în ideea subordonării societăţilor petroliere cu capital străin, intereselor majore ale ţării. După încheierea războiului, efortul s-a concentrat pentru refacerea şi repornirea rafinăriilor. În decembrie 1919, funcţionau 46 de rafinării, şi 5 depozite petroliere, repartizate în Prahova, Dâmboviţa, Bacău, Buzău şi Constanţa, rafinăria „Vega” situându-se pe locul al doilea.
Dinamica dezvoltării rafinăriilor de petrol din România, constituie o caracteristică a perioadei interbelice. Capacitatea rafinăriilor se dublează de la 4.593.474 tone în 1916, la 9.434.000 tone în 1940.
În toată această perioadă, societatea „Vega” s-a situat pe locul doi, după „Astra Română”, dar înaintea rafinăriilor „ Steaua Română” şi „Româno-Americană”.
Rafinăria Vega s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni contribuabili la bugetul local al oraşului Ploieşti, în intervalul 1924-1933, contribuţia societăţii la buget fiind de 200 milioane lei.

Al doilea razboi mondial

În anul 1940, s-a înfiinţat în cadrul societăţii „Concordia” Serviciul de Mobilizare şi Apărare Pasivă, cu două secţii: Mobilizare şi Apărare Pasivă. Rolul acesteia era de a camufla atelierele metalurgice, rafinăria şi de a crea adăposturi pentru lucrători, în cazul bombardamentelor aeriene. Pentru a preveni orice acţiune ostilă societăţii, s-a creat şi un Serviciu de siguranţă, care avea ca principală activitate prevenirea accidentelor, precum şi inspectarea tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de incendiu şi siguranţă.
Prin Decretul din 11 decembrie 1940 privind militarizarea instituţiilor şi întreprinderilor de stat şi particulare, societatea „Concordia” a fost pusă sub regim de control, disciplină şi jurisdicţie militară, împreună cu tot personalul care era socotit rechiziţionabil, societatea, dar mai ales rafinăria şi secţia de armament (tunuri şi muniţii), din cadrul Uzinelor Metalurgice din Ploieşti, s-au aflat în perioada 1940-1945 sub controlul Marelui Stat Major şi al Ministerului Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război, (M.I.A.P.R.). Au fost numiţi comandanţi militari şi au fost instalate gărzi militare şi posturi de apărare antiaeriană, la rafinărie, ateliere şi şantiere.

Pentru a oferi condiţii de siguranţă lucrătorilor pe timpul atacurilor aeriene, s-au construit la rafinăria „Vega”, Uzinele Metalurgice Ploieşti, Fabrica de bidoane şi Staţia de export Constanţa, adăposturi betonate pentru personal. În cazul alarmelor aeriene, personalul de serviciu era nevoit să rămână la post pentru manevrarea instalaţiilor, ceilalţi se puteau adăposti în aceste adăposturi şi tranşee construite de societate.

În cadrul rafinăriei şi celorlalte departamente, existau Servicii de Apărare Pasivă bine organizate cu echipe sanitare, de dezinfecţie, de cercetări de gaz, dotate cu măşti de gaze. Periodic se ţineau cursuri şi aveau loc exerciţii cu toate categoriile de lucrători despre războiul aerian şi apărarea pasivă. Formaţiunile de apărare pasivă au fost organizate în mod militar şi cuprindea echipe de incendii, de noapte, de cercetaşi, de dezinfectare, de alarmă, de control şi disciplină în adăposturi, sanitare.
În ziua de 18 iulie 1941, ora 19.55 a fost bombardată pentru prima dată rafinăria „Vega”, luând foc un rezervor de ţiţei cu o capacitate de 400 de vagoane. Focul a fost localizat după 20 de ore de echipele de intervenţie iar artileria antiaeriană a doborât unul dintre avioanele sovietice care a efectuat raidul. Între 1 şi 21 iulie 1941, s-au dat opt alarme oficiale de prezenţă a avioanelor inamice sovietice.

În ziua de 1 august 1943, ora 13:40, avioanele americane şi-au luat zborul de la Benghazi cu direcţia Ploieşti si au atacat în valuri succesive rafinăriile, şantierele şi industria de război din jurul şi în oraşul Ploieşti, cât şi din judeţele Dâmboviţa şi Prahova. Raidul aerian – Tidal Wave a fost realizat cu 178 de bombardiere de tipul Liberator B-24, rafinaria Vega fiind obiectivul – White 2 si fiind in sarcina Grupului 98 (supranumit „Piramiders”) compus din 40 aparate de zbor.

Societatea „Concordia” a suferit de pe urma acestui atac aerian, din partea aviaţiei inamice, distrugerea instalaţiilor sale în departamentele Petrol – Uzine Metalurgice şi Distribuţie de Energie Electrică. Au avut avarii rafinăria „Vega” din Ploieşti – bariera Văleni, conductele de transport ţiţei, parcurile de rezervoare din schelele din judeţul Prahova şi schela Bucşani din judeţul Dâmboviţa.

In 1943, Rafinăria era compusă din 100 de clădiri industriale şi 10 sociale, care se întindeau pe o suprafaţă de 696.116 m.p. din care suprafaţa clădită, 596.000 m.p. Capacitatea maximă era proiectată pentru 93.000 tone.

Ţiţeiul brut şi produsele derivate existente în rafinărie în momentul bombardamentului şi pierdute prin ardere sau împrăştiere se datorează bombelor explodate (49) care au incendiat direct, parte din rezervoare şi recipiente, ca apoi prin împrăştierea lichidului aprins sau a schijelor aruncate de explozii, cât şi din cauza bombelor incendiare, să se întindă la un număr mare de instalaţii şi rezervoare.

Din cele 22 de raiduri aeriene ale aviaţiei americane şi engleze efectuate asupra oraşului Ploieşti şi rafinăriilor din oraş, în intervalul de la 1 august 1943 la 23 august 1944, rafinăria „Vega” a mai fost lovită de bombe în anul 1944, în 5 şi 24 aprilie, 5 şi 31 mai, 9, 15 şi 31 iulie şi 10 august.
În total, în aceste bombardamente, rafinăria „Vega” a avut pierderi însumate la 1.040.226.466 lei, valoarea de la data bombardamentelor, fără valorile recuperate şi fără includerea zidurilor de protecţie. Pagubele suferite de pe urma bombardamentelor în perioada 1 august 1943 – 13 septembrie 1944, de către rafinăria „Vega” s-au ridicat la 1.465.598.277 lei.

Naţionalizarea

Rafinăria „Vega”, în urma bombardamentelor, a avut distruse sau avariate toate instalaţiile principale de fabricaţie, inclusiv construcţiile cu caracter administrativ şi social. Din fericire, din cele patru instalaţii de bază pentru prelucrarea ţiţeiului au scăpat mai puţin avariate două instalaţii din cele mai moderne, celelalte două fiind avariate într-un grad mai pronunţat. Programul de refacere elaborat de specialiştii societăţii a fost eşalonat pe trei faze, două prevăzute în anul 1945 (refacerea instalaţiilor principale şi a parcului de rezervoare pentru cerinţele interne şi susţinerea imediată a frontului, cerută de sovietici) şi una în 1946 (realizarea randamentului normal de produse). Incendiul din 18 februarie 1945, produs la casa de pompe a rafinăriei cu pagube de 20.000.000 lei, nu a împiedicat programele de refacere a rafinăriei.

Prezentând o uzură fizică şi morală, afectată de bombardamente, soluţia optimă era grefarea unor instalaţii noi pe structurile existente pentru modernizarea rafinăriei şi creşterea capacităţii de rafinare a ţiţeiului necesar exportului.
Transporturile produselor petroliere de la rafinărie continua să fie în anul 1945 dificilă, influenţând aprovizionarea consumului intern al ţării.

Situaţia se datora lipsei de locomotive şi aglomerărilor de transporturi pe cale ferată în interes militar şi datorită executării Convenţiei de Armistiţiu pentru transporturile de tranzit. Lipsa vagoanelor era destul de accentuata mai ales pentru produsele albe.

Treptat, rafinăria, a intrat în funcţionare normală cu toate instalaţiile, şi va ajunge, în 1948, la o capacitate de 90.000 tone şi nu maximă, de 93.000 tone, pentru distilarea ţiţeiului, păcurii şi a uleiurilor, de 20.000 tone pentru cracare, de 1.300 tone pentru producerea asfaltului, precum şi alte instalaţii diverse pentru rafinarea uleiurilor şi a altor produse.

În 1948, s-au prelucrat în rafinărie 633.494 tone/ţiţei din care, 485.924 tone ale societăţii, 80.608 tone ale „Sovrompetrol” , 62.904 ale Societăţii „Unirea”, şi 4.057 de la diverşi producători. S-au obţinut 18.000 tone gazolină şi 98.500.000 mc gaze şi s-au transportat 1.050.300 tone produse diferite.
În anul 1948, în urma aplicării prevederilor legii de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie, societatea va fi trecută în proprietatea statului. Astfel, rafinăria „Vega” şi-a pierdut identitatea, ca urmare a interesului regimului comunist de a şterge trecutul, primind un număr, în ordinea mărimii sau a locului unde erau situate rafinăriile, devenind Rafinăria nr. 2 Ploieşti.
Din 1 ianuarie 1949, rafinaria a trecut cu toate activele sale in subordinea Sovrompetrol, care a fuzionat la 1 august 1955 cu societatea Muntenia. In decembrie 1955, o data cu retragerea capitalului sovietic din Sovrompetrol, aceasta ramane in patrimoniul statului.

Începand cu anul 1977, rafinăria cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare pentru ca în anul 1981 să se pună în funcţiune instalaţia de fabricare a solvenţilor petrolieri pentru industria chimică şi petrochimică.

După Revoluţie

În anul 1990, Rafinăria Vega devine societate comercială pe acţiuni, iar prima staţie de distribuţie a produselor  petroliere a fost deschisă în 1993.

Între 1990 şi 1998, rafinăria trece printr-o serie de frământări generate de perioada economică de tranziţie. Astfel, rafinăria Vega s-a aflat, pentru aproape opt luni, pe lista celor 16 societăţi care urmau să fie lichidate.

În 1998, Guvernul României încearcă privatizarea societăţii cu consorţiul format din firmele Holster Trading Ltd. şi Harelock Trading & Investments Ltd din Cipru. Fondul Proprietăţii de Stat declarase câştigător consorţiul în luna martie pentru preluarea pachetul majoritar de acţiuni – 51% pentru 75 milioane dolari, din care circa 75% reprezentau investiţiile angajate pentru următorii cinci ani. Pentru neplata sumei, Guvernul anulează licitaţia, iar Adunarea Generala a Acţionarilor stabileste anularea lichidării rafinăriei şi reluarea activităţii. De asemenea, se alocă 1,1 miliarde de lei pentru unele investiţii, dar şi pentru realizarea lucrărilor de revizie a instalaţiilor.

La finele primului semestru din 1997, Vega avea un capital social de 39 de miliarde de lei, datorii de 175 miliarde de lei şi o cifră de afaceri de 187 miliarde de lei.

În 7 mai 1999, Rompetrol, deţinut de omul de afaceri Dinu Patriciu, a achiziţionat  pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat la rafinăria Vega, iar in 19.10.1999 unitatea a fost înregistrată la Camera de Comerţ cu noua denumire Rompetrol Rafinare- Rafinăria Vega SA Ploieşti. Astfel, începe procesul de formare a Grupului Rompetrol.

În doar 9 luni de la preluare, cifra de afaceri a rafinăriei Vega s-a triplat.

Prin achizitii de acţiuni, Grupului Rompetrol ajunge la o participare de 78,26% in cadrul rafinariei Vega.

O data cu preluarea şi integrarea rafinăriei Petromidia, în 2000, în cadrul Grupului, rafinăria Vega Ploieşti, o unitate de prelucrare cu o capacitate anuală de 500.000 de tone, evoluează de la o rafinărie clasica, la un producator şi furnizor de produse şi solutii speciale (solvenţi ecologici, bitum cu destinaţie specială, carburanţi ecologici pentru încălzire sau alte produse dedicate). Materiile prime sunt asigurate integral de rafinăria de Petromidia.

În 2007, în urma unei investitii de peste 7 milioane dolari, Grupul finalizează, la unitatea din Ploieşti o instalatie de bitum modificat rutier modificat cu polimeri, care completează gama de bitumuri rutiere. Instalaţia de producţie de bitum are o capacitate de 60.000 tone/an.

În acelaşi an, Patriciu vinde Rompetrol catre KazMunayGaz, compania de petrol şi gaze a Kazakhstan-ului.

Bitumul rutier modificat cu polimeri produs la Vega se distinge printr-o elasticitate îmbunătăţită şi are o rezistenţă mai ridicată la uzură şi variaţiile de temperatură. De asemenea, asfaltul realizat cu acest tip de produs are o durată de viaţă cu 50% mai mare, costurile de întreţinere sunt reduse la jumătate, rezistenţa la deformaţii permanente este mai bună cu 85% şi, în plus, poate reduce zgomotul în trafic cu până la 20%, în funcţie de soluţia aleasă de constructor.

Rafinăria Vega Ploiesti este în prezent singurul producător intern de bitum rutier. Fabricarea bitumului de unitatea din Ploieşti a început încă din1928. În 2014, rafinăria atinge o producție record de bitum (61.400 tone) și de n-hexan (64.000 tone), cantitatea totală de materie primă procesată ridicându-se la peste 300.000 de tone de materie primă, cu 28% mai mult faţă de nivelul atins în 2013 (peste 240.000 de tone).

„Caracteristicile de calitate ale produselor asigură o utilizare optimă în diferite ramuri industriale, din care, fără a se limita, le menţionăm pe urmatoarele:
 – industria chimică, industria petrochimică şi industria de prelucrare a cauciucului,
 – industria alimentară (extracţia şi rafinarea uleiurilor vegetale, obţinerea proteinelor naturale),
 – agenţi de curăţare în industria textilă, a pielăriei şi încălţămintei,
 – solvenţi pentru industria  lacurilor şi vopselelor şi componenţi pentru adezivi.
    
Vega este unicul producator din Europa Centrală şi de Est de n-hexan, care este utilizat la polimerizarea olefinelor liniare precum şi la rafinarea uleiurilor vegetale în industria alimentară ca şi agent de sigilare”,   potrivit prezentării de pe site-ul propriu al companiei