Parlamentul a asasinat creditul ipotecar

Atrăgeam atunci atenţia asupra faptului că, în ciuda retoricii înspumate a dlui avocat, costurile acestui abuz legislativ cât Casa Poporului de mare nu vor fi suportate de bănci ci, în ultimă instanţă, de debitorii de bună credinţă, de deponenţi, dar şi de persoane absolut nevinovate, care eventual nu au nicio legătură cu mediul bancar, prin pagubele produse bugetului de stat. Şi că, bineînţeles, va conduce la punerea pe butuci a finanţării cumpărării de locuinţe pentru viitorii doritori, pentru că dacă legea poate impune băncii sa primească înapoi case în loc de bani, cu siguranţă nu o poate şi obliga să dea vreun credit în aceste noi şi „inovatoare” condiţii. Aşa că, prin votul lor, parlamentarii tocmai au decis ca e bine să semneze actul de deces al acestei activităţi bancare, retezând de facto accesul la creditul pentru locuinţă.

Acesta este însă doar primul efect dăunător previzibil al actului normativ. Cel de-al doilea este dat de călcarea în picoare a principiului potrivit căruia legea nu operează retroactiv.În context, dacă legea va fi promulgată, va fi foarte interesant de urmărit cine vor fi primii beneficiari şi, mai ales, dacă sunt cazurile sociale atât de jelite de iniţiatori. Pentru că, aşa cum am mai subliniat, singura condiţie prevăzută pentru aplicarea legii este cea privind existenţa unui credit ipotecar, fără a se impune condiţia ca debitorul să se afle în situaţia de a nu-si mai plati ratele. Are loc, aşadar , un transfer al riscului de scădere a pieţei imobiliare către bănci, fără ca acestea din urmă să poată refuza. Suspiciunea rezonabilă că, din punct de vedere legislativ, publicul ţintă e format mult mai degrabă din speculatori imobiliari decât din împrumutaţi într-atât de disperaţi încât să se scoată de bunăvoie afară din casă, va deveni, nu am nici un dubiu, realitate. Şi pentru că mulţi parlamentari afişează, în declaraţiile lor de avere, sume uimitoare luate ca împrumut, pe mine unul nu m-ar mira deloc autismul manifestat la toate argumentele economice aduse de experţi împotriva legii.

Să revenim însă asupra afirmaţiei potrivit căreia monstruozitatea care a primit girul Parlamentului va fi plătită, în ultimă instanţă de la bugetul public.

Nenumărate sunt canalele. Primul este acela făcut public de către dl. Nicolae Cinteză, directorul directiei de supraveghere din BNR, şi pentru care a fost acuzat, pur şi simplu,de ticăloşie. Acesta a atenţionat potrivit atribuţiilor sale că există riscul ca o bancă să dea faliment şi să antreneze un efect de domino şi la alte bănci din sistem. Dacă acest lucru se va întâmpla, ca o consecinţă a neînţelegerii a realităţii elementare că băncile sunt intermediari de bani şi nu de case, că vând credite şi nu termopane, legislaţia în vigoare spune că pentru protecţia deponenţilor şi dacă fondul de garantare a depozitelor bancare nu face faţă, se apelează la bugetul de stat. Să nici nu mergem mai departe cu acest scenariu de coşmar.

O altă cale directă prin care banul public ar putea fi implicat este aceea în care acţionarii băncilor comerciale ar câştiga, cu maximă probabilitate un proces cu satul român invocând intervenţia în contracte şi/sau retroactivitatea legii. Sigur că nici o procedură de infringement nu este deloc exclusă, mai ales că iniţiatorii legii au invocat şi interpretat absolut aberant o directivă europeană. Există însă şi alte căi indirecte prin care banul public este afectat şi ele ţin de efecte în lanţ ce pot apărea cu maximă probabilitate. Astfel, dacă admitem ipoteza extrem de plauzibilă că băncile vor sufla şi-n iaurt înainte de a mai acorda orice finanţare garantată cu ipoteci imobiliare este clar că sectorului construcţiilor care abia începuse să dea semne de dezmorţire după criză, taman ce i s-a dat o lovitură mortală. Se pun în pericol locuri de muncă, industrii pe orizontală, afaceri aducătoare de venituri la bugetul statului în fine, cred că nu mai sunt necesare explicaţii, rămâne doar să contabilizăm pierderile.

Mai este însă şi un alt aspect important de precizat. Pe tot parcursul de la iniţierea, la votarea legii care promite să saboteze nu atât băncile cât stabilitatea financiară în ansamblul ei, BNR a fost acuzată că este avocatul băncilor, în pofida tututor explicaţiilor oferite că ceea ce apără banca centrală este macrostabilitatea şi în primul rând deponenţii. În urma crizei financiare internaţionale , nici un leu din bugetul public nu a luat calea salvării vreunei bănci, aşa cum s-a întâmplat in numeroase state dezvoltate ale lumii. Dacă BNR s-a achitat astfel exemplar de sarcina de a proteja economia României de şocul extern al crizei financiare internaţionale, iată că va trebui să facă faţă şi unui atac provenit din interior la stabilitatea financiară.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României.

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al Economica.net