Un alt moment de impas pentru noii manageri străini e cel în care realizează discrepanța locală semnificativă între efort și rezultate. Pentru că suntem educați într-o cultură colectivistă, așteptarea grupului e ca toți membrii să contribuie. Nu prea contează cu ce, când și cum, important e să se întâmple. Pentru că nu suntem educați în spiritul creării și urmăririi unor obiective proprii, prețuim doar efortul, oricât de disipat și inutil ar fi (compunerile lungi, notele mari la toate materiile etc.).
În organizații, meteahna asta se traduce în discuții interminabile, alocări hazardate de resurse, lanțuri decizionale complicate și așteptări denaturate pentru recunoașterea efortului intens chiar dacă a produs rezultate mediocre sau deloc. Ca și cum discrepanța efort-rezultate n-ar fi de ajuns, combinația ei cu cea relație-sarcină, îi pune pe cei mai mulți manageri străini cu spatele la perete. Aproape orice fac la început de mandat (după perioada romantică în care pun întrebări, ascultă și încearcă să înțeleagă unde au ajuns) e primit prost, pentru că e luat foarte personal de către angajații români.