Fostul decan al Academiei de Informaţii: Serviciile s-au răzbunat pe cei care le-au dat ordine compromiţătoare

În lumina evenimentelor de la Bruxelles, capătă contur și ceea ce s-a întâmplat la Paris la sfârșitul anului trecut. Un raport al diviziei antitero a Poliției Franceze, care a fost prezentat Ministerului Francez de Interne, a intrat recent și în posesia New York Times. Din acest raport reiese faptul că ISIS a exploatat carențele sistemului european de control al frontierelor, circulând cu ușurință între Franța și Belgia, deși pe numele teroriștilor erau emise mandate de arestare. Mai mult, falsificatorul care le-a fabricat documentele era belgian, iar ancheta a relevat că atacurile au fost pregătite și planificate în mare parte la Bruxelles. Raportul mai arată că un anumit tip de explozibil folosit de ISIS fusese găsit încă din 2013 asupra unui cetățean francez arestat la Cannes. Documentul scoate în evidență că, deși au avut multe indicii, autoritățile nu au reușit să își dea seama că, vreme de mai mulți ani, organizația teroristă Stat Islamic a pus la punct un plan de amploare care avea ca țintă Europa. În acest context, se vorbește despre vulnerabilitatea serviciilor de informații nu numai franceze sau belgiene, ci și europene, despre subfinanțare, birocrație, toleranța față de fundamentaliști și despre existența unei piețe negre a armelor.

Reporter: Care credeți că sunt aceste carențe ale serviciilor de informații europene și unde considerați că a fost eroarea care a permis ca aceste atentate să își atingă ținta?

Cristian Troncotă: Din punctul meu de vedere, reuşita unui atentat terorist nu înseamnă automat şi o carenţă în funcţionarea serviciilor speciale de securitate şi intelligence. Desigur, obiectivul principal al unor asfel de instituţii este prevenirea atentatelor de orice fel. Dar cum sistemul medical dintr-o ţară nu poate preveni şi vindeca pe toţi bolnavii, tot aşa se poate spune şi despre sistemul instituţionalizat de securitate, în sensul că nu poate preveni toate atentatele, indiferent cât de experimentat sau profesionist a devenit. Surprizele strategice sau tactice joacă un rol fundamental. Există aici, ca peste tot pe frontul secret, o luptă între inteligenţe. O dată câştigă unul, altădată celălalt. Apoi se fundamentează concluziile, adică lecţiile învăţate. Aşa se profesionalizează şi instituţiile de securitate dar, din nefericire, şi structurile criminale.

Dacă este să vorbim despre carenţe în activitatea de intelligence pentru securitate, atunci suntem îndreptăţiţi să o facem în cazul în care statistica este net favorabilă forţelor distructive, în cazul nostru, organizaţiilor teroriste. Ceea ce nu este cazul nici pe departe. Adevărul este că sunt multe necunoscute în războiul antiterorist. De exemplu nu ştim nici măcar cu exactitate cine finanţează organizaţiile teroriste, adică ce fel de putere se află în spatele lor.

Eu personal înţeleg mai greu, sau mai bine zis, nu înţeleg de loc cum se întâmplă că, timp de câteva luni, cele două superputeri militare ale lumii, SUA şi Rusia au luptat alături de aliaţii lor şi fiecare în parte, contra ISIS, iar rezultatul este aproape de zero. Chiar aşa? Ca istoric vă mărturisesc faptul că nu am mai întâlnit o astfel de ciudăţenie. Spun ciudăţenie pentru că nu vreau să mă gândesc la altă variantă. Ar fi de domeniul incredibilului. Iar ca o curiozitate, vă invit să citiţi memoriile doamnei Hillary Clinton şi o să vedeţi cine şi cum a plănuit şi în ce circumstanţe crearea unui stat islamic.

Vreau să spun că serviciile de intelligence pentru securitate sunt subordonate deciziei politice şi nu invers. Factorul de decizie politică comandă serviciilor de informaţii ce obiective trebuie realizate. Iar factorul politic este singurul care are dreptul să judece eficienţa rezultatului activităţii serviciilor de informaţii care-i sunt subordonate.

Aţi auzit vreo critică din partea puterii politice la adresa felului în care serviciile şi-au făcut datoria în Belgia? Eu am citit că preşedintele Barak Obama l-a felicitat şi pe preşedintele Franţei, dar şi pe omologul său belgian imediat după ce serviciile de securitate din aceste ţări, prin cooperare, au reuşit să-l aresteze pe teroristul implicat în atentatele de la Paris, din noiembrie 2015 şi care locuia, adică se ascundea, într-o casă de la marginea capitalei belgiene. După câteva zile aceleaşi structuri specializate în neutralizarea teroriştilor au fost surprinse de atacurile suicidare, cu bombe plasate în locuri aglomerate din aeroportul belgian şi de la metrou. Deşi se aşteptau la o astfel de reacţie, totuşi nu au găsit acele măsuri de securitate eficiente pentru că n-au avut informaţii precise.

Deci, asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie 2001 la New York. Ştiau că o să primească o lovitură foarte dură din partea teroriştilor, dar n-au avut informaţii precise, adică ora şi locul. Şi n-au avut informaţii precise pentru că li se interzisese prin lege serviciilor secrete americane să mai recruteze agenţi din rândul teroriştilor. Se mergea pe principiul, falimentar după cum s-a văzut, potrivit căruia „nu asigurăm securitatea naţională cu sprijin de la terorişti antiamericani”. Surpriza tactică realizată de terorişti a fost lovirea rapidă chiar în condiţiile în care forţele antiteroriste se aşteptau. Aici este vorba despre fanatism. Megaterorismul suicidar este fanatism.

Despre existenţa unei pieţe negre a armelor, sunt de acord. A existat, există şi va exista şi în viitor. Dar cine sunt cei mai mari producători de arme? Nu cumva tot SUA şi Rusia? Prin urmare, dacă vrem să avem control şi eficienţă în lupta contra terorismului, atunci trebuie ca factorul de decizie politică să realizeze două lucruri care-i sunt la îndemână. Să controleze foarte bine comerţul cu arme, în sensul de a urmări cine le cumpără, dar şi unde ajung sau pot ajunge. În al doilea rând, să se renunţe la promovarea politicilor de forţă, de amestec în treburile interne ale altor state.

Mai mult, cred că fanatismul celor care utilizează „arma săracului”, adică terorismul, a escaladat în ultimul timp, încât cred că o altă soluţie de rezolvare ar fi şi responsabilizarea sau tragerea la răspundere în faţa tribunalelor internaţionale a celor care s-au făcut vinovaţi de această escaladare, adică a celor care au omorât peste 200 000 de civili neimplicaţi în războaiele din Irak şi Afganistan. De ce doar Radovan Karadžić să fie tras la răspundere pentru crime contra umanităţii? Din ordinul acestuia ar fi murit circa 8000 de musulmani. Dacă sistemul de drept umanitar internaţional nu funcţionează, nici să nu ne gândim la domolirea terorismului.

Cred că mai întâi ar trebui rezolvate problemele de respectare strictă a sistemului de drept internaţional, adică să se întreprindă măsuri ca legile să fie respectate de toate state şi nu selectiv ca în ultimii ani, şi abia după aceea ar trebui să ne punem problema regândirii şi finanţării corespunzătoare a structurilor de intelligence pentru securitate. Desigur că ar mai trebui să se descopere şi sursele de finanţare ale ISIS. Chestiunea cu autofinanţarea e o poveste de adormit copii.

Citeşte interviul integral pe Termene.ro