Cum preferaţi să muriţi? Încet şi în chinuri sau loviţi de bomba nucleară?

E principala lecție a referendumului britanic. Am ajuns aici pentru că am refuzat să privim cu seriozitate semnele clare și numeroase ale slăbiciunilor și eșecurilor noastre colective și să facem ceva în sensul ăsta. Dacă nici acum nu ne trezim, data viitoare (pentru că o dată viitoare va exista cu siguranță, chiar dacă nu în UK!) va fi Leave.

În 2005, cam pe vremea asta, dar la 2-3 noaptea, zăceam pe jos ca aurolacii, pe holurile clădirii Consiliului UE în Bruxelles. Câteva zeci de jurnaliști din toată Europa crăpam de somn și nu puteam să ne culcăm din cauza lui Tony Blair. Premierul britanic bloca de vreo 10 ore deja (de fapt, de săptămâni și luni!) adoptarea bugetului UE pentru 2007-2014, cel care includea pentru prima dată contribuția României și mai ales fondurile europene alocate nouă. Marea Britanie era dispusă să renunțe la o parte (în final a fost chiar o treime) din „reducerea” contribuției UK la bugetul comun, negociată de Margaret Thatcher cu 20 de ani înainte, pentru a finanța extinderea UE către Europa de Est, dar se târguia la sânge pe procente. Spre dimineață, președintele prin rotație al Consiliului, același Jean-Claude Juncker, azi președinte al Comisiei, a venit, cenușiu la față de nervi și de oboseală, să ne trimită la culcare: nu ajunsese la niciun rezultat cu britanicii. Blair avea să cedeze în final 7 miliarde de lire șase luni mai târziu, sub președinția britanică a UE.

La ora la care scriu, ultimele estimări dau un avans taberei „Remain”. Sper cu ardoare să fie așa și dimineață. Dacă nu, dacă urmașii lui John Stuart Mill, ai Magnei Carta și ai lui Oliver Cromwell nu au înțeles, așa cum în final au făcut-o acum un deceniu și ceva, să pună în al 12-lea ceas Uniunea mai presus de o viziune contabilicească și pe termen scurt, Juncker și toată Europa vor dormi mult mai prost de acum înainte.

Dacă ne ratează cumva bomba nucleară, vom muri încet și în chinuri de otrava populismului

Dacă rezultatul e Remain, mă tem de un singur lucru: că nu vom înțelege – în România cu siguranță nu o facem! – cât de aproape ne-a trecut glonțul pe la ureche și cât de fatal ne putea fi. Că nu vom fi învățat nimic, că vom răsufla ușurați și vom reveni la campionatul european de fotbal. N-avem decât motive temporare de bucurie dacă tabăra „Remain” câștigă. Dacă ne ratează „bomba nucleară” și nu învățăm nimic, ne pregătim de o moarte lungă și chinuitoare.

“Dacă rămânem în Uniune, aceasta e condamnată, e terminată oricum” – spune Nigel Farage și oricât ar fi el de clown, am face bine să nu desconsiderăm acest avertisment.

Trăim de departe cel mai grav moment al ultimilor ani – noi, UE, colectiv. Am ajuns aici pentru că nu ne-am dat seama ce facem sau nu ne-a păsat destul. Nici acum nu realizăm în fața cărui prag de importanță epocală ne aflăm și cât de grav este dacă el va fi trecut. Nu știu ce alt gând ar putea descrie mai bine momentul decât cel exprimat de jurnalistul britanic Ben Judah la finalul unei peregrinări de săptămâni printre Leavers și Remainers, peste tot în Regatul Unit: “mi-e teamă de cum va arăta viața pe o insulă înrăită și naționalistă, bombardată cu minciuni până ce a ajuns să vadă lumea și pe sine ca Nigel Farage”. O să repet și eu, de data asta cu o privire din România: mi-e teamă de cum va arăta viața de mâine într-o Uniune Europeană în care țara-mamă a democrației parlamentare ar fi decis democratic, prin vot popular, să divorțeze nu doar de UE, ci de principiile pe care a fost fondată Uniunea, pe care ne întemeiem speranțele de mai bine și în România. Astăzi ar putea fi ziua în care am renunțat oficial, irevocabil și fără drept de apel la toată structura sănătoasă a sistemului nostru democratic.

Cel mai grav lucru care se va întâmpla dacă britanicii votează ieșirea din UE este consacrarea guvernării iraționale, prin manipulare și frică. Facem mereu prostia de a considera că democrația e un exercițiu electoral, o dată la 4 ani. Am obosit de afirmația făcută mașinal în România “parlamentul e plin de ticăloși, dar noi i-am trimis acolo; i-am votat, îi merităm”. Nu, nu-i merităm pentru că i-am votat. Poate nu aveam de ales unii mai buni. Îi merităm pentru că între alegeri am stat inerți acasă, nu ne-am ținut ca scaiul nici de ei, nici de partide să promoveze și să propună alții mai breji. Democrația reală se vede și între alegeri și în oferta electorală, nu doar în exercițiul electoral. Altfel avem o formă fără fond.

Din ce în ce mai mult, asta avem în UE – forme instituționale fără fond real democratic. Unicul parlamentar UKIP a exprimat la BBC, acum câteva minute, un adevăr: “chiar dacă rezultatul este Remain, e cazul să acceptăm că sunt mulți în Westminster [parlamentul britanic] de ambele părți ale spectrului politic mainstream care au mai multe în comun între ei decât cu cetățenii pe care îi reprezintă. E timpul să schimbăm acest mod de a face politică”.

Pe fondul acestei pierderi a legăturii între misiunea încredințată liderilor de către electorat și îndeplinirea ei efectivă, rețeta populiștilor e simplă: se iau mase de oameni vulnerabili și speriați (pentru că guvernanții nu le-au livrat prosperitate și siguranța zilei de mâine, sau pur și simplu pentru că lumea e într-o intensă și accelerată schimbare, iar ființa umană a fost mereu speriată de schimbare). Li se manipulează emoțiile, fricile, li se livrează mesaje simple (i.e. simpliste până la a fi false și a sfida chiar minima rațiune) dar care le merg drept în cortex. Li se dă un capăt de funie de care să se agațe (iar ei nu pot să vadă că la capătul celălalt nu e nimic, iar funia e tăiată) – iar ei vor trage, vor trage, vor trage de funie și vor prefera să se agațe de o iluzie, nici nu îi va interesa măcar să afle dacă există ceva la capăt sau nu, pentru că adesea preferăm să fi mințiți frumos că există soluții simple la probleme complexe decât să acceptăm că viața nu e așa. Preferăm iluzii simple, autoîntreținute, și pe facebook și în viața reală, preferăm iluzia de putere pe care o proiectează politicienii, în fața realității complicate descrise de mult-huliții “experți” (în România le zicem tehnocrați).
E o enormă diferență între niște procente, chiar zeci, de voturi date partidelor rasiste și naționaliste de către cei care aleg să creadă, să urmeze politicieni populiști și iresponsabili – și cazul în care poporul, prin voința majorității, își pune soarta și chiar pe cea a urmașilor lui în mâinile acestora, le delegă acestora efectiv și deplin autoritatea guvernării, produce, prin vot, efecte care sunt ireversibile timp de generații. E diferența între pluralismul cu adevărat democratic al opiniilor și existența sănătoasă a opoziției și anularea democrației prin așezarea ei la picioarele unora care în mod fundamental resping principiile liberale, umaniste și democratice. Una e să existe “niște” populiști, rasiști, naționaliști în Europa și alta e ca aceștia să câștige majoritatea de partea lor, adesea prin minciuni sfruntate, să ducă la retragerea unui pilon de rezistență din Uniunea Europeană și să aibă capacitatea de a provoca inclusiv prăbușirea întregului edificiu.

Așa s-a transformat un “simplu” val de rasism în al Treilea Reich. Comparația nu e deplasată. Același joc perfect democratic dar profund viciat în substanța sa care l-a adus pe Hitler la putere este cel care se conturează în Europa de azi. Același primat al fricii. Aceeași atomizare, izolare în grupuri de “noi și ai noștri” din care cine nu e ca noi e exclus și e împotriva noastră. Încet-încet nu mai suntem o societate, ci o colecție de indivizi. Am devenit defensivi, suspicioși, iraționali, deloc dispuși să discutăm și să ascultăm argumente contrare, să înțelegem diferențele ca pe ceva care ne îmbogățește și ne transformă. Ne e teamă să ne schimbăm și vrem ca și lumea să rămână pe loc, așa cum o știm.

S-a început cu euroscepticism (deci doar rezerve și îndoieli față de utilitatea și rezultatele UE), a continuat cu ascensiunea peste tot în Europa a unor partide naționaliste de tip Frontul Național & Co. către procente din ce în ce mai importante, deși nu majoritare, iar acum s-a ajuns în pragul transformării fundamentale, istorice a unui proiect edificat timp de peste jumătate de secol sub impactul momentan (și care ar putea fi curând regretat) al unei retorici ipocrite și lipsite la rândul ei de soluții. Azi poate fi înlocuirea politicii și politicilor responsabile (chiar dacă adesea acestea nu reușesc să fie astfel) cu politica găunoasă a lipsei de scrupule în goana după putere. Sau putem accepta că regulile de trafic continuă să existe și să fie necesare, chiar dacă (sau tocmai pentru că) sunt încălcate în fiecare zi (așa cum se spune în raportul Conferinței de Securitate de la Munchen de anul acesta).

Cu certitudine nu știm să apreciem cum se cuvine și nu știm să folosim la maximum, cu cele mai bune rezultate, ceea ce avem. Pot doar spera că spaima pe care am tras-o mulți cu ocazia asta, dacă în final va ieși bine, ne va face să înțelegem mai bine câtă nevoie avem de Uniune, de cooperare, de solidaritate.

A devenit șantajul singurul instrument al cetățeanului de a se face ascultat de stat?

Să mai acceptăm o realitate: nu toți adepții taberei Leave sunt niște ticăloși iraționali și manipulatori, sau niște rasiști, sau niște egoiști, sau niște ignoranți. Există adevăr în faptul că Marea Britanie are o structură a economiei mult mai performantă, mai conectată la dinamicile globale decât media UE. Există adevăr în ideea că UE a creat un spațiu de liberă circulație fără să îl și securizeze. Că statele noastre erau și rămân nepregătite pentru gestionarea mobilității globale, a reformelor interne necesare pentru absorbția unei forțe de muncă și surse de creștere demografică de care, altfel, avem mare nevoie. Ar fi fost minunat și în spiritul democrației dacă britanicii ar fi avut cu adevărat o largă discuție serioasă la nivel social pe marginea acestor probleme. Aceasta nu a existat însă; s-a alunecat rapid pe panta câștigării voturilor prin mesaje care să gâdile percepțiile subiective ale electoratului, nu să le formeze, prin dezbatere și rigoare. Astfel, momentul nu e unul al adevărului, care să clarifice, să vindece temeri și diviziuni, ci unul care va lăsa Marea Britanie și mai divizată și mai frustrată, de toate părțile. Repet: mecanismul de consultare în sine nu e neapărat greșit în sine; luarea unei decizii care amanetează viitorul generațiilor de după noi și anihilează 60 de ani de construcție monumentală, în baza unor minciuni, sloganuri și interese personale este, în schimb, marca morții cerebrale a democrației.

Oricât ne-am văita, situația la care s-a ajuns nu e deloc surprinzătoare. Criza actuală e urmarea firească a unei serii întregi de refuzuri de a gestiona probleme pe care, altfel, le-am constatat de ani și ani. A existat avertismentul franco-olandez de respingere a proiectului Constituției europene prin referendum. A existat precedentul alegerilor pentru Parlamentul European, dar și a unora naționale, cu câștiguri semnificative de partea euroscepticilor. A existat o Strategie Lisabona, care urmărea să facă UE mai competitivă, recunoscând că rămâne în urma unei lumi în efervescență; aceasta a eșuat lamentabil. Conflictul din Siria a împlinit 5 ani – de indiferență și neimplicare europeană; statele-membre nu au reușit să se pună de acord nici măcat minimal asupra unei politici externe și de securitate comune, iar acum se miră că le-a lovit criza refugiaților. Cu o Franță aproape inexplicabil retrasă de la cârma în tandem a UE, iar alte state puțin dispuse să-și asume decizii dificile, am stat cu toții și ne-am uitat cum Germania ajungea cea mai influentă putere europeană. Ne-am plâns, pentru că ne temem de o Germanie prea puternică; s-au plâns și ei, pentru că și lor le e teamă să rămână singuri și detestați. Dar n-am făcut nimic. Așa cum spunea un analist danez, “țări ca a mea își permit să se comporte iresponsabil, pentru că știu ca va compensa Germania, asumându-și ea răspunderile”. Acum, campania Leave circula panouri cu “Halt ze German advance. Vote Leave”. Și dacă le iese? Dacă Germania se retrage de la cârmă, o vrea cineva? Și dacă nu, cu UK afară din UE și Franța afară din joc, cine va mai contrabalansa Germania?

Avem și o problemă a statului ca entitate centrală sistemului democratic. Din ce în ce mai mult, instituțiile tradiționale par slabe și incapabile să ia la timp decizii majore și măsuri structurale, drept pentru care ajung s-o facă peste noapte, oportunist și disperat, la presiunea străzii. Am spune că cetățeanul își recâștigă influența asupra decidenților. Este și aceasta însă o iluzie. Statul democratic funcționează totuși pe bază de delegare și constatăm asta cu claritate la momentul Brexit: forțele politice capătă putere reală și produc efecte doar atunci când primesc mandat formal de la electorat – și vedem că cetățeanul nu pare să exercite, asupra celor care îl reprezintă, influența dorită, la timp, în interiorul mecanismelor sistemului, astfel încât aceștia să livreze rezultate înainte de a se recurge la instrumente excepționale. În plus, societăți din ce în ce mai divizate și mai lipsite de solidaritate înseamnă state din ce în ce mai slabe.

Ben Judah remarca faptul că a avut loc o eliberare a limbajului – mai precis o scăpare de sub control (etic, rațional) a acestuia. Orwell ar fi încântat. Tabăra Leave a repetat ad nauseam clișee ca “suntem sub ocupație străină”, “trebuie să ne recâștigăm independența”, alăturarea UE/ refugiați/ Germania-Hitler. Limbajul nu descrie doar realități, ci le și creează. O minciună repetată la nesfârșit devine adevăr. Remarca jurnalistul britanic asemănarea cu spălarea pe creier, sub comunism și dictatură, a populațiilor din Orientul Mijlociu sau Europa de Est. Simplificarea extremă e un contrapunct de succes la “bruxelleza” adesea de neînțeles și pentru cei care o utilizează și o inventează.

De aceea, printre altele, chiar dacă printr-un concert de împrejurări extraordinar, Donald Trump nu ajunge să fie candidatul republican la președinția SUA, sau dacă în final nu ajunge președintele SUA, răul făcut de declarațiile sale este deja ireparabil. Încălcarea tabuurilor (atât cele justificate și benefice, cât și celelalte) și-a produs deja efectele; ele nu mai pot fi puse la loc ca până atunci, lipsa de toleranță, de respect revărsate în spațiul public au comis deja răul social.

Bulgărele de zăpadă a început deja să se rostogolească prin toată Europa

Să nu ne legănăm în iluzia că “nu va fi totuși așa de rău” dacă Brexitul se întâmplă. Ba va fi exact așa de rău și chiar mai mult, iar asta imediat. O ieșire a Marii Britanii din UE, un succes al forțelor populist-naționaliste deci va încuraja imediat mișcările similare din alte țări, ba chiar și guverne, doritoare și ele să joace cartea șantajului pentru a negocia diverse aranjamente în interiorul UE sau pentru a-și satisface interese electorale/ interne. Deja Nigel Farage remarca succesul fantastic și neașteptat al campaniei Leave și anunța că asta îi stimulează să continue. Remarca și faptul că „duhul euroscepticismului” bântuie deja Danemarca, Franța, Italia, toată Europa. De asemenea, o plecare a UK va presa statele-membre să fie individualiste la rândul lor. Regatul Unit va avea de negociat relația sa cu UE, iar multe state ar vrea să păstreze Londra cât mai aproape de Uniune. În același timp însă, cum ar putea explica propriului electorat de ce fac concesii unei țări care a renunțat la solidaritate și a subminat proiectul european? Și dacă ar face-o, nu i-ar încuraja și pe alții să urmeze același drum, pentru că iată, pot ieși din UE și să-și păstreze totuși mare parte din beneficii? Franța sau Germania s-ar vedea nevoite să fie dure măcar pentru a arăta că regulile sunt reguli și cele ale UE nu și-au pierdut relevanța odată cu pierderea Marii Britanii.

O analiză concretă a ce anume ar putea fi păstrat și ce ar fi pierdut pentru UK arată, printre altele, cât de interdependentă este Europa și ce greu e să mai separi elemente ale pieței comune care nu s-au născut artificial, cu tocmai pentru că gradul de conectare era deja atât de mare încât le făcea necesare. Să admitem însă și că UE a pierdut mult din coeziune și a ajuns în dificultatea de astăzi tocmai pentru că motorul integrării rămâne cel economic, iar în ultimii ani Europa a fost marcată de criză și de o încetinire a dezvoltării și integrării economice, care s-a reflectat în pierderea de coeziune. Încercarea de a suplini prin integrare politică nu a făcut decât să creeze și mai multe tensiuni.

Dacă doriți să revedeți…

Dacă ați ratat cumva drama Brexit sau ea nu se va petrece – încă! -, aveți posibilitatea să revedeți “filmul”: în toamnă, în Statele Unite. Acolo se consumă, cu alte declinări, cam același tip de tensiuni ca în Marea Britanie și Europa. Aceeași criză de sistem, de societate, același tip de evoluție de la politică și politici raționale, la exploatarea emoțiilor electoratului, pe care așa-ziși lideri îl urmează, în loc să-l conducă. Măcar cu gândul la episodul viitor, nu vă bucurați prea tare și nu plecați liniștiți în vacanță. Cum spune și Farage: e abia începutul!

Oana Popescu este analist politic și consultant de business, director al platformei de politică externă Global Focus și senior editor al Foreign Policy Romania.

Oana a fost consilier de politică externă al Președintelui Senatului Mircea Geoană, director de programe al Institutului Aspen Romania și anterior jurnalist.

Absolventă de relații internaționale și fost bursier Fulbright la Universitatea Yale (SUA), Oana Popescu este expertă în democratizare, tranziții, reconstrucție post-conflict și analiză strategică.