Surse ministeriale germane citate de presa britanică susţin că Merkel vrea să-l demită pe Juncker în următoarele 12 luni, deoarece l-ar considera unul dintre principalii vinovaţi pentru Brexit şi pentru incitarea curentelor eurosceptice care au apărut în UE ca ciupercile după ploaie în urma crizei financiare mondiale, crizei datoriilor de stat şi crizei refugiaţilor din Siria şi alte zone de război.
Dacă Merkel i-a pus într-adevăr gând rău, birocratul luxemburghez Juncker, al cărui mandat nu se bucură de prea multă legitimitate democratică, are zilele numărate. Balanţa puterii în Europa este înclinată puternic în favoarea Berlinului, mai ales având în vedere marginalizarea Londrei după votul britanicilor la referendum pentru ieşirea din UE. Pentru că Germania, cea mai puternică economie europeană, este, de facto, principalul finanţator al „proiectului european”.
Europa este divizată şi ar putea cădea victimă propriei fragmentări în negocierile grele care vor urma cu Marea Britanie pentru a stabili condiţiile ieşiri din UE şi pentru a trasa coordonatele relaţiilor viitoare ale insularilor cu continentalii.
Eurocraţii de la Bruxelles văd Brexitul ca pe o oportunitate de integrare mai strânsă a statelor UE, de a accelera construcţia „superstatului” federal european, şi au drept aliaţi Franţa, Italia şi Belgia, în condiţiile în care francezii par să se bucure deschis de rezultatul referendumului din Marea Britanie, sperând că industria financiară europeană îşi va muta cartierul general de la Londra la Paris în urma ieşirii englezilor din UE.
De cealaltă parte a dezbaterii, Angela Merkel şi ministrul german al Finanţelor, Wolfgang Schaeuble, se tem că integrarea europeană de care vorbesc francezii şi italienii va fi pusă în practică pe banii contribuabililor germani, deja sensibili la costurile europenismului după ce au cotizat ani la rând la bailout-uri pentru ţările „leneşe” de la Mediterană.
Reamintim tragedia crizei financiare din Grecia, o economie ţinută artificial pe linia de plutire ani la rând pe banii statelor euro economicoase din nordul Europeni, pentru a evita cu orice preţ naufragiul monedei unice europene. Bailout-urile interminabile pentru Grecia au pus de mai multe ori sub semnul întrebării coeziunea alianţei politice care menţine la guvernare cabinetul Merkel şi au erodat scorurile de încredere ale liderului german.
În acest context, Germania vede în apelurile insistente pentru „mai mult europenism”, pentru accelerarea federalizării Europei în detrimentul suveranităţii naţionale, un risc semnificativ de incitare a reflexelor naţionaliste în statele membre, de reproducere a circumstanţelor care au condus la rezultatul şocant al referendumului englezesc din 23 iunie. Politicieni cu înclinaţii eurosceptice din mai multe state din UE, de la Olanda şi Franţa până la Cehia, au cerut deja referendumuri similare în ţările lor. Astfel, Berlinul vrea o abordare pragmatică a negocierilor cu Marea Britanie, nu o reacţie emoţională sau punitivă, şi a recomandat Bruxellesului şi liderilor vecini să nu mai încerce să grăbească Brexitul.
Nemulţumirea cancelarului Angela Merkel faţă de Juncker pare o reflexie a acuzaţiilor venite din partea altor state UE, inclusiv Polonia, Cehia şi Ungaria, care îl consideră pe şeful Comisiei Europene parţial răspunzător pentru Brexit. Berlinul consideră de asemenea că Juncker a avut o atitudine nepotrivită şi neserioasă după aflarea rezultatelor referendumului.
Jean-Claude Juncker, fost prim-ministru al Luxemburgului, a fost confirmat în 2014 ca preşedinte al Comisiei Europene, în pofida opoziţiei vehemente a premierului britanic David Cameron. Presa a scris, în ultimii ani, că Juncker ar avea probleme cu consumul excesiv de alcool, surse oficiale citate de The Telegraph şi alte publicaţii afirmând că liderul european „bea coniac la micul-dejun” şi se revigorează cu paharul în mână în timpul summit-urilor şi negocierilor maraton. Acuzaţiile au fost calificate de reprezentanţii preşedintelui Comisiei Europene drept o campanie media de defăimare.
Greu de crezut că Merkel s-a hotărât dintr-o dată să-l înlăture pe Juncker – a avut în urmă cu doar doi ani, când a început mandatul noii Comisiei Europene, o oportunitate foarte bună să scape de el. Cel mai probabil, cancelarul german a ajuns la limita răbdării, după ani de presiune asupra Berlinului pentru rezolvarea crizei din Grecia, după ce s-a trezit singură-cuc în Europa unită în faţa valului de refugiaţi din Siria şi alte zone de conflict.
După momentul 23 iunie, miniştrii de Externe din Cehia şi Polonia au cerut demisia lui Juncker, însă zgomotele venite din direcţia Berlinului, indiscutabil principalul pol de putere european, chiar şi neconfirmate oficial, ar trebui să-l trezească pe preşedintele Comisie Europene la noile realităţi din Europa post-criză.
Un prim semn rău pentru Juncker şi ceilalţi eurocraţi este întâlnirea convocată de Merkel imediat după referendumul din Marea Britanie: cancelarul german i-a invitat la sfat, lunea trecută, la Berlin, pe preşedintele Franţei, Francois Hollande, şi pe premierul italian Matteo Renzi, fără a convoca vreun oficial UE la discuţii. De asemenea, Consiliul European, format din şefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state UE – David Cameron nu mai este binevenit – şi-a asumat rolul de principal negociator al Brexitului cu Marea Britanie: Comisia Europeană a fost trasă pe linie moartă în context şi va avea rol consultativ, iar aripa executivă a UE nu a protestat în niciul fel faţă de această decizie, potrivit unor surse oficiale citate de The Telegraph.
Negocierea la nivel de şefi de stat este în avantajul Marii Britanii, care mizează pe influenţa diplomatică globală, pe legăturile strânse cu Washingtonul, pe influenţa la nivelul NATO şi puterea militară care contribuie semnificativ la securitate pe continent. Cu alte cuvinte, o negociere strict cu Comisia Europeană ar pune accent în principal pe relaţiile comerciale, ceea ce ar fi în dezavantajul englezilor.
Între timp, Germania îşi coordonează discret politicile împreună cu Polonia, ţările baltice şi alte state din Europa Centrală şi de Est, pentru a contrabalansa ofensiva axei Paris – Bruxelles pentru o integrare europeană mai profundă.