Credite în franci elveţieni: Clienţii trebuie respectaţi prin a fi trataţi ca adulţi

Iată însă că, spre deosebire de raporturile comerciale dintre prestatorii de servicii și clienți, în cele politice dintre demnitari și alegători/contribuabili funcționează alte principii. Politicienii nu au nici un interes să-i trateze pe cetățeni ca persoane mature. Dimpotrivă, scopul lor pare a fi infantilizarea cât mai accentuată a acestora, pentru a-i face cât mai vulnerabili la manipulări.

În acest fel, clasa politică folosește o combinație de morcov și băț pentru a-i mâna pe cetățeni deopotrivă la urne și la ghișeele ANAF. Iar una dintre speciile de morcov utilizate este aceea care le induce acestora ideea că nu sunt responsabili pentru alegerile făcute și pentru contractele semnate, fiindcă oricând dau de greu va interveni statul paternalist pentru a-i feri de pericolele și de efectele nedorite ale propriei lor libertăți.

Astfel, clienții sunt reduși la stadiul de domnu’ Goe, care va vota întotdeauna cu mam’ mare, mamițica și tanti Mița. O enormă lipsă de respect și o capcană în care, din păcate, mulți cad.

Un foarte bun exemplu în acest sens este inițiativa parlamentară privind conversia creditelor contractate în franci elvețieni la cursul istoric franc elvețian/leu de la data acordării împrumuturilor. Asta deși băncile au făcut și până acum eforturi pentru conversia acestor credite, în scopul ușurării poverii debitorilor, aprobând 59% din cele 55.000 de solicitări de conversie. Printre măsurile luate de bănci se numără conversia la cursul din decembrie 2014, înainte de decizia băncii centrale a Elveției de a lăsa liber cursul francului, conversia la cursul zilei cu discount sau reducerea costurilor pe o anumită perioadă.

Avem de a face cu o inițiativă menită să exhibe puterea Parlamentului într-un domeniu în care ar trebui să conteze doar evoluţiile economice şi politicile monetar – fiscale, nu imixtiunile politice. Se uită însă motivul pentru care s-au luat în acea perioadă credite în franci, şi nu în lei: dobânzile reduse. Iar acum se vrea conversia lor din monedă elveţiană în lei, „prin efectul legii”, în contextul în care dobânzile nu vor fi cele la moneda românească, ci la cea helvetă.

Dacă la momentul la care s-au acordat împrumuturile, dobânzile la lei erau duble-triple faţă de cele de la franci, acest lucru se întâmpla ca urmare a productivităţii mult mai scăzute a economiei româneşti în comparaţie cu cea elveţiană. Şi pentru că economia noastră nu putea alimenta suficient oferta pentru a face faţă cererii, s-a reprimat aceasta din urmă, prin instrumente precum rezervele minime obligatorii. Ceea ce a făcut ca preţul banilor să fie mai mare aici decât în Ţara Cantoanelor.

Mai mult însă, în momentul de faţă dobânzile de referinţă din Elveţia sunt negative. Urmează oare, după conversia la curs istoric, să vedem credite în lei cu dobânzi negative?

Trebuie, de asemenea, să amintim că împrumuturile în franci elvețieni au prins în țările mai puțin evoluate din punct de vedere financiar, fiindcă era evident că vor fi probleme cu niște finanțări ce n-au economisiri în monedă helvetă în spate. Creditele în franci elveţieni au exploatat lipsa de expertiză în state văduvite multă vreme de împrumuturi. Iar în situaţia în care izbucnea criza, era limpede că un credit într-o monedă-refugiu va acţiona ca un glonte dum-dum. Cineva s-a gândit cum să facă cât mai mult rău dintr-o singură „lovitură”,  pentru a amplifica emoţiile crizei. Şi acum culege fructele mâniei.

Și este bine să ne amintim că guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a declarat într-un interviu acordat revistei economice Săptămâna Financiară, în februarie 2008, că:”Euro este moneda la care ne referim şi pe care o vom ţinti în momentul intrării în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM2). Francul elveţian nu are această valenţă. El poate să evolueze total independent faţă de euro şi, în consecinţă, faţă de leu”. 

El a mai precizat că: „Dacă prognoza cursului euro/leu în următorii ani e greu de făcut, vă închipuiţi cât de dificil este de estimat raportul franc/leu. Pentru că nu e vorba doar de evoluţia leului, ci şi de cea a francului. Moneda naţională a României a devenit internaţional convertibilă. Este o inducere în eroare ca la o mişcare de curs să se spună numai aşa: Leul a crescut faţă de francul elveţian. Este foarte posibil ca francul elveţian – care este total independent faţă de noi – să aibă o evoluţie în sus sau în jos şi într-o mişcare de curs nu ştii cât aparţine, de fapt, leului şi cât francului”. 

Şi ar mai fi un risc de adăugat a subliniat guvernatorul BNR, „uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe – la ultimii 40-50 de ani -, francul elveţian a fost monedă de refugiu. În momente de mari turbulenţe internaţionale el se poate aprecia considerabil atât faţă de leu, cât şi faţă de euro. Şi atunci, ce pare acum ieftin privind de pe latura dobânzii se poate dovedi extrem de scump dacă ne uităm din perspectiva cursului. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu faţă de ceea ce a calculat”.    

Această poziție a șefului băncii centrale constituie dovada că nu poți crește educația financiară peste noapte, lucru valabil și pentru polonezi, unguri sau croaţi, unde bancherii au fost la fel de lipsiți de expertiză.

În condiţiile în care, anterior, legea dării în plată a fost aprobată, practic, unanim de către Parlament, în ciuda argumentelor aduse de Comisia Europeană şi de Banca Națională a României, se poate observa, cu uşurinţă, o anumită opacitate a forului legislativ la expertiza economică. Şi aici ar mai fi un lucru de punctat. În cazul în care Curtea Constituțională se exprimă împotriva dării în plată, şansele conversiei de a deveni lege sunt minime, deoarece e clar că va avea aceeaşi soartă.

Dar şi dacă CCR admite că legea e constituţională există instanţe internaţionale, cum ar fi cele din Statele Unite, ce se pot exprima asupra caracterului retroactiv al acesteia. Singurul element cu care pot jongla iniţiatorii legii dării în plată în faţa judecătorilor ar fi că actul normativ nu poate fi considerat retroactiv din moment ce există un plafon până la care se aplică, ceea ce îi evidențiază caracterul social. Deşi, reamintesc, chiar respectivii s-au repezit să declare presei după vot că actul normativ nu are nimic legat de latura socială.

Mai important însă este că dacă instanţa internaţională va da câştig de cauză instituţiilor de credit româneşti ne îndreptăm spre o socializare a pierderilor ce poate avea ca efect majorarea taxelor şi impozitelor. Iar România a mai experimentat o dată darea în plată, pe vremea Bancorex, şi tot pe banii contribuabililor. Atunci când a apărut Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB). Oare politicienii acest lucru îl doresc, să se înfiinţeze un nou AVAB, numai ca să-şi spele rufele în public? 

Este de neînţeles de ce, dacă există legea dării în plată, se încearcă şi impunerea unui act normativ care să convertească creditele din franci elveţieni în lei la curs istoric? Asta pentru că prima lege soluţionează şi  chestiunea împrumuturilor în franci. De ce-i nevoie de două acte normative retroactive care să promoveze hazardul moral şi selecţia adversă? Şi-au dat seama iniţiatorii că prima lege nu poate să provoace stricăciunile propuse, că n-au avut suficientă pricepere ca să inducă un efect distructiv devastator şi acum fac presiuni pentru cel de-al doilea act normativ?

Sigur că nu poate fi luată necondiţionat apărarea sistemului bancar, fiindcă în cadrul acestuia au fost acceptate multe persoane cu expertiză îndoielnică ce permit, în prezent, să se găsească pretexte pentru conflicte, însă e bine să nu uităm de noţiuni precum interesul naţional. Iar principala problemă a unei legi a conversiei este aceea că îi discriminează pe cei care au dat în plată. Poate că un act normativ privind conversia ar fi fost mai util celui ce voia doar să-şi restructureze creditul. Dar legea dării în plată există, a avut prioritate la adoptare, şi atunci conversia ar avea, cu certitudine, un caracter discriminatoriu.