Spargem miliarde de euro şi căpătăm la schimb mângâieri pe cap de la „parteneri”

Aşadar, nu ar trebui să ne surprindă faptul că au aceleaşi înalte standarde şi în viaţa profesională. O veritabilă gaşcă de derbedei, ajunşi din spatele blocului direct în fotolii la care, în lumea civilizată, nu au acces decât oameni foarte bine pregătiţi sau cu înalte merite în societate, ceilalţi fiind excepţia, nu regula, patibularele ipochimene se servesc, fără ruşine, de butoanele legislaţiei, de instituţiile cetăţenilor şi de resursele publice în interes propriu.

Şi ne-am obişnuit, spre ruşinea noastră, şi cu asta. Reacţiile sunt tot mai firave în ultima vreme, oamenii sunt obosiţi de asaltul neobosit al lichelelor asupra bunului simţ. A devenit ceva normal să faci un drum de 500-600 de kilometri în 10-12 ore cu maşina, din cauza halului incredibil în care este infrastructura, în timp ce statul cheltuieşte sume halucinante pe tâmpenii în mod discreţionar. Până şi citind înşiruirea asta din acest text de până acum te simţi furat, înşelat, obosit; ce încearcă să spună autorul? Ştim deja toate astea, la ce bun? Şi ăsta ar trebui să fie cel mai mare semnal de alarmă. Pentru că am devenit blazaţi, resemnaţi, obosiţi în faţa furtului, imposturii, bunului plac, hachiţelor.

Să depăşim şi asta. Să spunem că ce se întâmplă în spitale nu e grav, să spunem că starea infrastructurii e în regulă, să nu ne mai văităm că regulile fiscale se schimbă de trei ori pe zi, să trecem peste faptul că pentru orice amărâtă de operaţiune trebuie să îmbătrâneşti 10 ani, purtat din instituţie în instituţie, din ghişeu în ghişeu, din ştampilă-n ştampilă, pentru că nimeni nu vrea, nu ştie, nu poate, n-are chef.

Unde ne oprim? Unde tragem linie? Cât de mare trebuie să fie costul neputinţei, iresponsabilităţii, incompetenţei? Carnagiile de pe şosele, infecţiile din spitale, tragedia de la Colectiv (cu minciunile de după)? Dacă nu este suficient, poate un război în care să fim băgaţi de gura mare sau ambiţia prostească a vreunui lăcătuş mecanic, ajuns peste noapte prin graţia ciracilor din partid doctor şi ministru?

Să sperăm că acele vremuri nu vor veni niciodată. Pentru că, dacă vin, ne vor surprinde într-o altă realitate decât cea cântată la orele de istorie ceauşiste, în care oştenii români băteau marile imperii ale lumii în ismene. Armata Română e dotată, în continuare, cu arme depăşite, cu tot felul de relicve de acum zeci de ani. Recent, Donald Trump a ameninţat că SUA nu va mai plăti nota de plată pentru partenerii NATO care nu-şi iau în serios obligaţiile. Şi pe bună dreptate: anul trecut, doar cinci din cele 28 de state NATO au alocat minimum 2% din PIB pentru Apărare, deşi toate se angajaseră să facă asta.

Evident, codindu-ne, mormăind, împleticindu-ne şi uitându-ne chiorâş că iar ne fură străinii din banii de furat, am reuşit (şi când zic noi, mă refer la factorii de decizie) să alocăm cele două procente din PIB promise Apărării. Însă am făcut-o aşa cum le facem pe toate: americanii ne spun ce cumpărăm, şi noi dăm din cap şi semnăm. Aşa am reuşit să cumpărăm rachete Patriot de patru miliarde de dolari, sisteme de rachete HIMARS de 1,25 miliarde de dolari, avioane F-16, iar acum ne chinuim să cumpărăm elicoptere de atac Bell şi blindate General Dynamics. Trăiască parteneriatul! Partenerii! Fraţii noştri de peste ocean!

Nu, stimaţi concetăţeni. Partenerii nu fac aşa ceva. Ăsta e un comportament de slugă, de colonie americană. Un partener se uită cu atenţie la ofertele de pe piaţă, le culege cu grijă, şi alege ce e mai bine pentru sine, pentru cetăţenii pe care îi reprezintă. Spre exemplu asta fac vecinii noştri, Polonia sau Bulgaria. Polonia (care vrea să cumpere rachete atât de la companii europene, cât şi Patriot de la americani) tocmai a dat un ultimatum SUA: fie ne daţi cea mai nouă tehnologie, fie rupem contractul. România, nu. Noi ne vom mulţumi cu ce ne dau „partenerii”. E bine-aşa! Bulgarii vor să cumpere două corvete, pe care să pună rachete de la MBDA, companie formată prin fuziunea a trei giganţi din Anglia, Franţa şi Italia. Tot bulgarii ezită între avioane suedeze, americane sau Eurofighter-ul produs de italieni (e produs de mai multe companii europene). Noi, nu. Noi nu avem ezitări sau întrebări. Noi nu amestecăm lucrurile. Noi suntem puri.

Nu spun aici că ar trebui să facem altceva cu banii de Apărare, altceva decât să ne înzestrăm Armata. Şi nu vreau să intru în motivele pentru care cred că e bine să facem asta; sunt vizibile la graniţa noastră. Nici nu afirm că alte echipamente sunt mai bune decât cele americane. Tot ce întreb este: sunt aceste echipamente exact ce are nevoie Armata Română? Nu există unele mai bune sau cel puţin la fel de bune? Dacă nu există, am cerut oferte de preţuri şi soluţii tehnice de la alte companii, chiar şi fără să avem nicio intenţie de cumpărare, doar ca să putem negocia condiţii mai bune cu „partenerii”? S-a pus vreodată problema de offset, pentru a întoarce din aceşti bani cheltuiţi în România şi a crea locuri de muncă, taxe, salarii, know-how tehnologic? S-a încercat măcar o vagă negociere (spre exemplu Polonia negociază din 2014, noi am anunţat brusc că vrem rachete Patriot chiar acum fără nicio tresărire)? S-a discutat cu partenerii din UE şi NATO, sau trăim cu impresia că în caz de vreun conflict tot ce contează pe glob înseamnă SUA şi România, cele două „partenere”? 

Sunt întrebări retorice, desigur. Nu o să aflăm niciodată un răspuns, pentru că România face achiziţii după bunul plac al câtorva oameni. Fără discuţii, transparenţă, dezbateri, negocieri. Total arbitrar şi neargumentat. Eventual se chinuie, după, să încropească o compunere stângace despre patrie şi să murim cu inamicul în dinţi pe post de argumente. Sigur, există argumentul că noi nu am avut niciodată nimic de oferit care să justifice o poziţie de negociere într-un „parteneriat” total inegal cu SUA. Practic sunt singura mare putere interesată de securitatea României până acum, au făcut bază, au pus soldaţi acolo (un gest foarte important, pentru că dacă atacă cineva România şi atinge vreun soldat american înseamnă, practic, un atac asupra SUA), au pus un scut antirachetă, iar noi am pus la bătaie doar un teren cu ciulini şi capre. Însă, de această dată, există multe miliarde de euro care sunt cel mai bun argument într-o negociere. 

Sigur, dacă ar avea cine să o poarte. Altfel decât dând din cap ca un căţel aşezat pe bordul maşinii, din poziţia briceagului.