Domnule prim-ministru, concediati-l pe Onorific!

„Statul, economia, consumatorii pot supravieţui şi fără bănci, dar inversul nu este valabil-băncile nu pot supravieţui fără noi. Clar?”. Maxima este un citat exact din consilierul onorific pe banking, fiscalitate, insolvenţă şi pieţe de capital al primului ministru, dintr-o postare publică pe facebook în care domnia sa se arată, paradoxal, îngrijorat de banii deponenţilor. Ceea ce spune dânsul poate fi adevărat pentru evul mediu târziu sau pentru adepţii trocului.

În secolul 21 însă lucrurile nu stau aşa, consumatorii, economia şi statul nu pot supravieţui fără bănci. Bine, şi reciproca e valabilă, în sens filozofic. Asta pe partea de banking, pe partea de fiscalitate colapsul ar fi generalizat. Statul român se împrumută, pentru nevoile curente ala bugetului şi finanţarea datoriei publice săptămânal cu sume mari şi, ca să nu rămânem în abstract, numai în anul de graţie 2017, necesarul de finanţare este de 68,62 miliarde lei, din care 24,1 miliarde de lei pentru finanţarea deficitului bugetar, iar restul pentru ratele de capital. Nu-i aşa că e impresionant? De unde se-mprumută el? Evident, de la bănci. Sau de pe pieţele de capital, alt domeniu de expertiză al consilierului aşa cum scrie în Monitorul Oficial.

Dar, ce să vezi, şi-acolo tot de bănci dai, din cauza funcţiei lor de intermediere financiară. Ar fi bine deci ca şeful Executivului să nu-l creadă pe consilier. Să-l concedieze, pentru că Guvernul României şi deci România nu are nevoie de un consilier care să urască băncile şi să-şi pună asta pe tricou, ca să nu mai vorbim că e în proces cu ele şi câştigă bani de pe urma asta. Nu are nevoie de un consilier care să numească bancherii banksteri, care să se războiască non-stop cu BNR, BRI şi FMI, cu şefii şi angajaţii băncilor, ci de unul care să înţeleagă rolul şi rostul sistemului bancar în economie. Sunt atâţia tineri cu liceul economic la bază, să le acordăm o şansă, contracost, că şi-aşa este încordată piaţa muncii.

A judeca băncile doar din perspectiva impozitului pe profit plătit statului reprezintă este o viziune foarte îngustă.Şi dacă au încălcat legea să plătească. Dar intermedierea financiară, cea care aşa cum sugerează şi denumirea, înseamnă mijlocirea între resursele disponibile la un moment dat şi nevoile de finanţare este funcţia de bază îndeplinită în societate de instituţiile financiar-bancare. Ca să parafrazez pe preşedintele SUA această intermediere este un lucru foarte, foarte mare şi foarte, foarte important. Acest proces continuu de transfer, vital pentru funcţionarea oricărei economii are în centrul lui sistemul bancar. Este de preferat ca această intermediere financiară să se desfăşoare fără sincope, pentru că ea face mult PIB, şi din PIB vin taxe şi impozite, se plătesc salarii şi pensii cu creşterile lor cu tot. Dacă, Doamne Fereşte !, oamenii şi-ar retrage depozitele din bănci, pierderile bugetare directe şi indirecte ar fi însutit mai mari decât sumele bănuite a fi sustrase de la plata impozitului pe profit. Asta fie şi dacă privim situaţia exclusiv simplist, din perspectiva relaţiei între activitatea bancară şi veniturile bugetului de stat. Tot din perspectiva intermedierii financiare, este foarte posibil ca o taxă pe activele băncilor să se regăsească atât în costurile de creditare a economiei, cât şi în cele de finanţare ale bugetului. Pentru că asta-i situaţia, băncile au o poziţie privilegiată din acest punct de vedere, al transferului costurilor.

Lucrurile însă sunt şi mai complicate. Bilanţurile băncilor sunt publice, depuse la Ministerul Finanţelor şi pe unde mai cere legea, iar analiza lor cere atât cunoaşterea specificului activităţii bancare cât şi multă, multă ştiinţă a contabilităţii.Pe ele stau cu ochii nu numai ANAF-ul care „descoperă” tardiv că băncile n-au avut profit fiscal, ci şi investitorii, acţionarii, bursele din întreaga lume. Deoarece contabilitatea băncilor se ţine potrivit standardelor internaţionale în domeniu şi este auditată şi certificată de crema experţilor mondiali în domeniu care, încă o dată, certifică că acele bilanţuri sunt întocmite conform legii, inclusiv şi mai ales în ce priveşte rezultatul financiar, profit sau pierdere. Acest fapt face posibil ca instrumentele bancare emise de bănci din România să fie recunoscute şi certificate internaţional. Pentru ca, de exemplu, cardurile ataşate tuturor conturilor curente ale românilor cu cont în bancă să poată fi folosite în străinătate, să facă plăţi cu ele, să scoată bani de la bancomat şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, trebuie să fim foarte precauţi când afirmăm că băncile „ne fură” înainte de a se dovedi că au încălcat vreo lege.

Un alt aspect deosebit de important în legătură cu băncile şi sistemul bancar, care mă-ndoiesc că a intrat în sfera de consultanţă a onorificului, se referă la stabilitatea financiară. Şi ea este un lucru mare şi, foarte important, un bun public. Sunt mai multe definiţii ale stabilităţii financiare, dar este de reţinut că pierderea acestei stări a sistemului poate genera costuri inclusiv bugetare şi crize uriaşe. De aceea, monitorizarea stabilităţii financiare se face preventiv. În ceea ce priveşte sistemul bancar, acesta este supravegheat macroprudenţial de către Banca Naţională. În sarcina ei cade autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare.

Ştiu că sună complicat, dar cuvântul prudenţă sare în ochi. Ei bine, unul dintre factorii care ar putea afecta grav stabilitatea financiară ar fi deteriorarea, din orice motiv, a indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate ai băncilor sub anumite valori. În calculul acestor indicatori nu au loc frustrări, se operează cu cifre. Şi ele, cifrele, arată aşa: La data de 30 iunie a.c., rata medie de solvabilitate se situa la 19,8%, față de valoarea minimă reglementată, inclusiv pe plan european, de 8%, și comparativ cu media europeană de 14%.

Nici o bancă din România nu are solvabilitatea sub pragul minim reglementat. Indicatorul de lichiditate (reprezentând raportul dintre activele lichide și pasivele pe termen scurt) este de 250,5%, peste nivelul minim reglementat de 100%. BNR supraveghează băncile din punct de vedere prudențial, nu fiscal. Când o bancă înregistrează pierderi care conduc la deteriorarea indicatorilor de prudență, obligația BNR este să le ceară băncilor aport de capital pentru a aduce indicatorii de solvabilitate și lichiditate la niveluri care să asigure buna funcționare a băncii și siguranța depozitelor populației și firmelor.

Să nu afectăm deci stabilitatea financiară prin declaraţii imprudente…indiferent de cine ne sfătuieşte să facem altfel.

Daniel Oanţă este expert în cadrul Băncii Naţionale a României.