Ce riscă o ţară care intră nepregătită în zona euro şi ce riscă România dacă rămâne pe dinafară

Convergenţa reală, adică creşterea veniturilor populaţiei, a devenit esenţa dezbaterii privind adoptarea monedei euro în România. Diferenţa uriaşă dintre nivelul de trai din România, a doua cea mai săracă ţară din UE statistic vorbind, faţă de media din zona euro, este mai importantă azi decât îndeplinirea criteriilor nominale ale Tratatului de la Maastricht.

În ţări ca Grecia şi Portugalia, care erau mai aproape decât România de media UE atunci când au trecut la euro, adoptarea monedei unice s-a dovedit prematură.

În goana după voturi, având la dispoziţie dobânzile scăzute specifice spaţiului euro şi bănci franceze şi germane care aşteptau cu braţele deschise noi muşterii, guvernele din aceste ţări au fost generoase cu bugetarii, pensionarii şi asistaţii social şi s-au aruncat în acelaşi timp la investiţii publice cu viabilitate economică îndoielnică, precum cheltuielile uriaşe asumate de greci pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2004 de la Atena. Toate pe datorie, amanetând bunăstarea generaţiilor viitoare de dragul câştigului imediat, orbiţi de optimismul anilor de boom din perioada premergătoare crizei financiare mondiale.

Consecinţele sunt cunoscute azi sub denumirea generală de „criza datoriilor de stat din zona euro”.

Vulnerabilităţile presupuse de trecerea la euro nu s-au oprit însă aici. Constrânse de politica monetară unică şi de regulile UE privind deficitul, redescoperite în criză după ce au fost ignorate ani de-a rândul, autorităţile din aşa-numitele ţări de la periferia zonei euro s-au trezit legate la mâini: nu au putut lua măsuri prin care să-şi reducă datoriile externe, să revigoreze creşterea economică şi să evite şomajul la scară largă, în special în rândul tinerilor, care persistă şi azi. Măsuri dure de austeritate le-au fost impuse „de la centru”, de către Troika CE – FMI – BCE, care a pus pe primul plan salvarea monedei euro, salvării băncilor, în detrimentul interesului individului.

Pe lângă păţaniile vecinilor mediteraneeni, România are şi propriul trecut marcat de criza financiară. Cheltuielile publice scăpate de sub control, creditele cu buletinul şi împrumuturile ipotecare în franci elveţieni şi euro din perioada premergătoare crizei din 2008, când am fost de asemenea campioni la creştere economică în Europa, au fost decontate cu vârf şi îndesat într-o perioadă relativ scurtă. Iar toată piesa a fost uitată la fel de repede.

Alte aşa-numite criterii reale de convergenţă – versus criteriile nominale, sau tehnice – se referă la calitatea şi transparenţa guvernării, corupţie, justiţie şi stat de drept. După lecţia învăţată în urma marii crize din 2008, România nu ar mai trebui să aibă nicio scuză pentru neglijarea reformelor structurale şi a investiţiilor în Infrastructură, Educaţie şi Sănătate în favoarea măsurilor populiste, cu modificări violente, adoptate din scurt, ale politicii fiscal-bugetare, renunţarea la orice fel de măsură prudenţială şi umflarea deficitelor la adăpostul celei mai rapide creşteri economice din UE, care nu poate fi decât temporară.

Acestea fiind zise, lecţiile istoriei recente nu reprezintă scenarii pentru viitor. Ceea ce s-a întâmplat în Grecia, Portugalia, Italia, Spania sau Irlanda ţine de un anumit context. Deşi împărtăşim cu periferia zonei euro – şi cu România din anii de boom – pasiunea arzătoare pentru populism şi pentru influenţa statului în economie, eurozona de astăzi nu mai e aceeaşi cu cea de acum 10 sau 20 de ani.

Proiectul european luptă pentru supravieţuire. Uniunea bancară şi uniunea fiscală, considerate piloni ai pieţei unice şi ai monedei unice, au fost amânate şi ignorate pentru că sunt inacceptabile politic, pe bună dreptate, în mai toate ţările UE.

Pe termen lung însă, fără ele nu pot exista piaţa unică şi nici moneda unică. Ambele elemente ţin de federalizare, de conceptul de Statele Unite ale Europei, de cedarea a mare parte din suveranitatea naţională către un guvern central. O astfel de construcţie trebuie să fie în primul rând democratică, să reprezinte interesele tuturor cetăţenilor, iar felul în care au acţionat Comisia Europeană şi Banca Cenrală Europeană în contextul crizei datoriilor de stat din zona euro, şi nu numai, a sădit neîncredere.

Dincolo de toate acestea, trecerea la euro trebuie privită şi prin filtrul cercurilor concentrice visate de unii lideri europeni, îndeosebi din rândul ţărilor dezvoltate din nordul eurozonei: România poate rămâne foarte uşor „pe dinafară” din perspectiva Europei cu două viteze. Aderarea la zona euro nu ar aşeza România la masa bogaţilor, dar ar atrage garanţii de care astăzi nu beneficiază.

Astfel, decizia de aderare la zona euro poate fi înţeleasă şi în cheia realinierii sferelor de influenţă geopolitică, în contextul percepţiei tot mai prezente că America ar putea face pasul înapoi în Europa, sau că Europa s-ar putea distanţa de America.