ÎCCJ: Modificările privind răspunderea materială a magistraţilor încalcă Constituţia, sunt neclare şi confuze

În sesizarea înaintată joi CCR, judecătorii Instanţei supreme reclamă neconstituţionalitatea a 12 articole modificate de Parlament din Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Conform ÎCCJ, prin modificările aduse Legii 303/2004 au fost încălcate următoarele dispoziţii din Constituţia României: art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat; art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii; art.16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice; art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului; art. 21 privind liberul acces la justiţie; art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă; art. 52 alin. (3) în ceea ce priveşte răspunderea magistraţilor, art. 53 alin. (2) în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi; art. 124 privind înfăptuirea justiţiei; art. 125 privind statutul judecătorilor; art. 126 privind instanţele judecătoreşti; art. 129 privind folosirea căilor de atac; art. 133 şi art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi art. 147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.

Unul dintre articolele contestate de judecători este cel privitor la răspunderea materială a magistraţilor (art. 96 din Legea 303/2004).

ÎCCJ susţine că modificările sunt contrare art. 1 alin. (5) din legea fundamentală referitoare la obligaţia respectării Constituţiei şi a legilor, ‘prin conţinutul lor neclar şi confuz’, încălcând principiul legalităţii, care este fundamental pentru buna funcţionare a statului de drept.

‘De asemenea, derogă de la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, instituind în sarcina magistraţilor o răspundere materială ce depăşeşte graniţele trasate de acest articol. Prin intermediul acestor prevederi, Constituţia României asigură un echilibru perfect între necesitatea asigurării cadrului legal şi instituţional al funcţionării unei justiţii independente – ca premisă fundamentală a existenţei statului de drept şi democratic – şi drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârşirii unei erori judiciare, stabilind următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă’, mai spune ÎCCJ.

Instanţa supremă susţine că actualul cadru constituţional oferă garanţia fermă a faptului că o persoană care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile astfel cauzate, precum şi faptul că actualul conţinut al legii fundamentale prevede răspunderea magistraţilor, pe care o circumscrie, însă, condiţiei privitoare la existenţa unei exercitări a funcţiei de magistrat cu rea-credinţă ori cu gravă neglijenţă şi o stabileşte într-o manieră care nu implică în niciun fel elementele unei răspunderi materiale directe.

Conform ÎCCJ, dispoziţia actuală este în perfect acord cu conţinutul Recomandării Comitetului Miniştrilor nr. 12/2010 emisă în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit căreia ‘judecătorii nu răspund personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac ori pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a pedepselor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă’, precum şi cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni unde se precizează faptul că ‘magistratul nu trebuie să muncească sub ameninţarea unei sancţiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, ameninţări a căror existenţă ar putea, chiar inconştient, să influenţeze judecata sa’.

De asemenea, în pct. 5 lit. iii) din lucrările preliminare ale avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se reţine că nu este potrivit ca judecătorul să fie expus, în ceea ce priveşte exerciţiul funcţiunii sale, vreunei răspunderi personale, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată. Aceeaşi concluzie este reluată în ‘Magna carta privind statutul judecătorilor’, (pct. 20 – 22).

ÎCCJ precizează că textul art. 96, în forma propusă pentru modificare, schimbă viziunea constituţională asupra acestei construcţii juridice a răspunderii pentru eroarea judiciară (gândită ca o răspundere directă a statului şi o răspundere subsidiară a judecătorului) şi, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acţiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esenţă, în sarcina acestuia, contrar spiritului constituţional, o răspundere materială obiectivă.

‘Noţiunea de eroare judiciară este reglementată în legislaţia internaţională, deoarece art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 14 par. 6 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internaţional, eroarea judiciară este reglementată doar în materie penală şi presupune, în primul rând, existenţa unei hotărâri definitive de condamnare şi, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea’, arată ÎCCJ.

În al doilea rând, explică ÎCCJ, dispoziţiile internaţionale invocate se aplică numai atunci când condamnarea este anulată sau se acordă graţierea, dacă, un fapt nou, demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.

De asemenea, reglementările internaţionale conturează eroarea judiciară ca o figură juridică distinctă, care nu se confundă cu greşeala de judecată, pentru care, atât dispoziţiile legale interne, cât şi cele internaţionale, prevăd alte mijloace de remediere.

‘Faţă de aceste reglementări, se constată că definiţia dată erorii judiciare prin forma propusă de modificarea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie şi art. 14 par. 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Astfel, forma propusă presupune că există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiţie, se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare şi prin acesta se produce o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Or, ‘desfăşurarea greşită a unei proceduri judiciare’ excede cu totul noţiunii de eroare judiciară şi se circumscrie mai degrabă noţiunii de greşeală de judecată. Neconcordanţa reglementării propuse cu cele două reglementări internaţionale atrage şi încălcarea art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia ‘dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Nu se poate susţine faptul că propunerea reprezintă o normă internă mai favorabilă, deoarece favorabilitatea normei trebuie să se circumscrie profilului juridic al instituţiei de drept în discuţie, iar nu să creeze o nouă instituţie, derogatorie de la profilul juridic reglementat internaţional’, mai declară Instanţa supremă.

În opinia ÎCCJ, sub un alt aspect, se constată că sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii referitoare la ‘înfăptuirea actului de justiţie’ şi ‘se determină o desfăşurare greşită a unei proceduri judiciare’ nu corespund cerinţelor de previzibilitate şi claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi şi generale şi vor ridica în practică probleme de interpretare, încălcând astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

În plus, alin. (8) al art. 96 din proiect ridică probleme de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte art. 1 alin. (5) din Constituţia României, deoarece prevede că acţiunea în regres se exercită împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară, competenţa de judecată revenind Curţii de Apel Bucureşti, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

‘În lipsa oricărei alte reglementări, se deduce că instanţa sesizată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, va verifica în cadrul acţiunii dacă ‘eroarea judiciară’ a fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. În condiţiile în care reaua-credinţă sau grava neglijenţă nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competenţe unei instanţe civile este de natură a încălca normele de competenţă în materie penală şi în materie disciplinară. Se încalcă, astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României privind previzibilitatea şi claritatea legii, dar şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că, în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale. Dacă s-ar accepta ideea că reaua-credinţă şi grava neglijenţă pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilităţii actului de justiţie, în condiţiile în care este posibil ca instanţele disciplinare sau penale să statueze diferit asupra relei-credinţe sau gravei neglijenţe în raport cu instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în regres. O lipsă acută de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, şi în ceea ce priveşte definiţia noţiunii de ‘gravă neglijenţă’ care, deşi prin însuşi sensul firesc al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisă unei culpe simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraţilor inclusiv atunci când există culpă în cea mai puţin gravă dintre formele sale (culpa levissima)’, explică judecătorii.

Mai mult, arată ÎCCJ, dispoziţiile alin. (8) – care stabilesc faptul că statul prin Ministerul Finanţelor Publice ‘se întoarce în mod obligatoriu’ împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară – instituie o prezumţie legală relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunându-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.

De altfel, Curtea Constituţională, analizând constituţionalitatea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, prin decizia nr. 80/2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 a statuat după cum urmează: ‘Deşi sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să îşi exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii. Aşadar, textul constituţional nu poate constrânge statul la iniţierea, în toate cazurile, a unor acţiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acţiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanţa judecătorească să se pronunţe asupra acţiunii astfel promovate’, aminteşte Instanţa supremă.