Am „aderat” de trei ori la euro până acum. România joacă singură în propria ligă undeva în Europa de Est

Primul care s-a încumetat să deschidă visul românesc către euro a fost guvernatorul Băncii Nationale a Romaniei (BNR), Mugur Isarescu. El declara în 2005, la un seminar numit „Ziua leului nou”, în care pregătea denominarea leului, că „adoptarea euro nu se va face in 2007, la aderare, ci undeva între anii 2012 şi 2014.

Urma aderarea şi criza şi ţinta era ratată, mai întâi 2012, apoi, premierul Emil Boc, arunca o nouă ţintă spre care poporul să se uite cu speranţă, iar autorităţile să facă eforturi convergente către ea.

Pe final de mandat, Boc renunţa la ţinta din 2015 şi spunea că următorul guvern trebuie să-şi fixeze alta.

A venit premierul Victor Ponta, care a fixat o ţintă, după mulţi, curajoasă – 2019 (anul acesta). Între timp, oamenii politici recunoşteau că fixarea acestui obiectiv şi-a pierdut din greutatea tehnică, reală, şi devenise o declaraţie politică şi atât.

„Eu cred că Guvernul care va urma după alegeri ar trebui să stabilească o ţintă de aderare la euro, să mobilizăm nişte energii, nu să lăsăm ţara să funcţioneze ca un vapor în bătaia vântului, care nu are cârmă. Lipsa unei date este o greşeală majoră, înseamnă teama de asumare de responsabilităţi”, afirma Călin Popescu Tăriceanu în 2016.

Declaraţia era făcută în contextul în care premierul Dacian Cioloş anunţase că România renunţă la aderarea la euro în 2019.

Altă ţintă nu a mai fost avansată de-atunci până azi, când premierul Viorica Dăncilă a pus un nou termen.

Ce au făcut fraţii noştri din ultimul val

Aderarea României şi Bulgariei la UE în 2007 a fost doar un apendice al celui mai mare val de extindere a Uniunii, includerea în organizaţie a Europei de Est în 2004.

Astfel, şapte ţări din acest ultimul val de aderare au trecut la euro, noi şi bulgarii ne chinuim să intrăm în zonă, iar restul nici nu vor să audă de moneda unică.

Afară de Slovenia (2007) cel mai repede s-au mişcat insulele Malta şi Cipru, cre au reuşit să adopte euro în 2008, la doar 4 ani de la aderare.

A urmat Slovacia, în 2009, apoi statele baltice, cu mici diferenţe între ele: Estonia (2011), Letonia (2014) şi Lituania (2015).

Cu asta se încheie grupul ţărilor din ultimul val care au adoptat euro. Însă cel mai probabil va fi repede lărgit de Bulgaria, care pare pe un drum foare sigur, tehnic şi politic, pentru adoptarea euro în 2022.

Oile negre ale Uniunii

După Bulgaria, vin copiii problemă. România este fără îndoială unul dintre ei, dar joacă într-o grupă numai a ei, în care dă repetat semnale politice că vrea să intre în zona euro, dar se ţine la o distanţă tehncă “sigură” faţă de criteriile de aderare.

Urmează grupul puternic al est europenilor care mai pe faţă, mai pe ocolite, nu vor euro.

Polonia, cea mai mare şi cea mai stabilă economie a zonei, nu pare interesată de euro, deşi are o obligație directă de a schimba acest lucru. Potrivit oficialilor polonezi, măsurile de adoptare a monedei euro ar putea să înceapă, dar nu mai devreme de 2020.

Inițial, Ungaria a fost dispusă să înlocuiască forintul cu euro, în 2010, dar nu a putut îndeplini criteriile de convergență necesare pentru ERM II (datorie publică ridicată, o inflație și deficit bugetar mari). Astfel, data-țintă pentru adoptarea monedei euro a fost amânată pe o perioadă nedeterminată. Mai presus de toate, guvernul conservator cu prim-ministrul Viktor Orban, la conducere, este reticent față de adoptarea monedei euro, atât din perspectivă economică, cât și din punct de vedere politic. În plus, guvernul ungar a subliniat anterior că forintul poate fi păstrat ca monedă a statului pentru următoarele decenii.

La fel şi Cehii. Nici nu se gândesc să adere la principiile ERM II şi nici nu-şi doresc politic trecerea laeuro, cu un puternc sprijin popular în acest sens.

Cum intră o țară în zona euro

Oficialii UE au făcut un aşa-numit cadru ERM II. Care este un program de stabilitate a cursului de schimb de doi ani. Este  un pas obligatoriu în procesul de adoptare a monedei euro. Ideea din spatele acestui cadru este de a fixa leul (în cazul nostru) la ± 2,25% fluctuaţie faţă e euro, permițând fluctuațiile numai în limitele stabilite. În plus, participarea la ERM II cuprinde mai multe criterii, inclusiv nivelurile acceptabile ale inflației, deficitului bugetar, cursului de schimb, dobânzii pe termen lung și compatibilității legislației.