O opinie lipsită de imaginaţie

Sursa foto: dvrepublic

Nu, eu, în naivitatea mea, încă aştept mesajul care să îmi explice ce avem în comun. Care e legătura dintre moşul ţâfnos semianalfabet din Caracal şi tânărul hipster ignorant din Bucureşti. Ce leagă profesoara de Geografie din Reşiţa de programatorul multimilionar care a fondat o companie unicorn. 

Eu zic că lucrurile care ne unesc, în care suntem împreună, toţi, indiferent de păreri, educaţie, sex, vârstă sau nivel de trai, nu sunt atât de puţine pe cât ne-au făcut să credem interlopii unşi cu toate alifiile care au capturat resursele statului. Toţi avem nevoie de servicii medicale bune, de infrastructură care să ne ducă la spital, la cei dragi, sau pe care să putem tranzita mărfuri între noi, de educaţie performantă pentru copiii noştri şi pentru schimbarea viitorului gri şi trist care se întrevede momentan. Toţi. Toţi avem responsabilităţi faţă de cei care vin după noi. Haideţi să vedem dacă putem să cădem de acord şi cu alte lucruri.

Cred că toţi putem fi de acord că în România e haos. Indiferent dacă eşti un duşman pe viaţă şi pe moarte al PSD, şi crezi că ei sunt călăreţii Apocalipsei româneşti, indiferent dacă eşti Liviu Dragnea şi ai impresia (sau te prefaci că o ai, nici nu contează), că Soroş, statul paralel şi #rezist vor să facă ţara sul şi să fugă cu ea la subsuoară, cred că toţi ştim, credem sau avem impresia că lucrurile alunecă într-o direcţie greşită şi că doar noi avem soluţia pentru viitor. Nu contează dacă soluţia e să ne facem un viitor comun prosper şi fericit sau să ne îmbogăţim personal şi să ne facem moşieri în Brazilia. 

O să dau argumente: în doar câteva zile, în România au murit peste 100 de oameni de gripă, ca în Evul Mediu. A fost descoperit un medic fals, ajutat de un fals avocat, un zidar care practica, ilegal, stomatologia, acum discutăm despre o doamnă care practica medicina într-un spital de 10 ani cu diplomă falsă, iar când am venit, astăzi, la muncă, am întâlnit un cetăţean care căuta o instituţie media unde să se plângă de faptul că un medic fără drept de a profesa în România i-a operat şi nenorocit copilul. Taxa pe lăcomie este fie pusă de nişte neica nimeni care nu înţeleg cele mai elementare noţiuni de economie, fie de nişte genii ale teoriei care vor conduce România pe cele mai înalte culmi ale prosperităţii, în pofida chinurilor băncilor şi corporaţiilor lacome de a ne subjuga economic ţărişoara pentru care am luptat în ismene.

Sunt doar câteva exemple recente, dacă ne apucăm să listăm fiecare ce avem pe suflet, ce credem că este în neregulă cu România, probabil că nu apucă nici nepoţii noştri să audă sfârşitul listei.

De ce suntem aici? De ce ne aflăm în situaţia în care impostorii fac ravagii în jur, iar proştii urlă savant, căţăraţi pe funcţii publice şi tribune închipuite de grupuri de interese? De ce merge totul cu fundul în sus, perfect pe dos faţă de situaţiile normale?

Nu mă pricep la analize savante, dar dacă ar fi să indic un vinovat, dincolo de responsabilitatea personală de a deveni o persoană mai bună şi mai informată, pe care o ignorăm tot mai mulţi, aş numi actualul „sistem de educaţie” din România. L-am pus între ghilimele pentru a-mi semnala dispreţul faţă de el, dar nu este suficient. 

Actualul „sistem” încurajează îndesarea unor hălci de informaţie în capul copilului, care apoi e trimis să se descurce în viaţă. Nu încearcă nimeni să îi stimuleze imaginaţia, să îi ridice, cât de puţin vălul de pe lumea din jur, să îl ajute să opereze cu concepte abstracte şi să le lege între ele. Tot ce vrea profesorul să audă la examen este informaţia exactă tipărită în paginile unor manuale pline de greşeli şi aiureli. Aşa ajungi la actualii cetăţeni ai patriei, dintre care mulţi îţi pot numi afluenţii Mureşului sau Siretului, dar care trebuie să se oprească, în fiecare zi, să dezbată lucruri simple: dar de ce e rău să fii corupt? Dar este violul chiar atât de rău? Şi ce dacă un zidar lucrează, fără acte, ca stomatolog, dacă se pricepe? De ce nu omorâm toţi puşcăriaşii ca să avem mai mulţi bani de alocaţii pentru copii? Şi ce dacă trec pe roşu? Şi ce dacă fur puţin, am dat în cap?

Aceste stickuri USB umane pline de informaţii – multe dintre ele false, vechi, depăşite sau inutile – circulă pe străzi, îţi influenţează viaţa, votează, fac copii şi dau mai departe felul moştenit de a face lucrurile. Ce le lipseşte este ceea ce nu au putut dobândi în şcoală: un strop de imaginaţie. Din acest motiv este atât de important ca în şcoli să predăm logică şi argumentare, să încurajăm dezbaterea şi jocurile de imaginaţie (precum sunt cele de simulare a unei întâlniri ONU, sau o şedinţă de guvern, sau o celulă de criză în mijlocul unui război civil).

Sună simplu, dar nu este. Sună neinteresant, dar nimic nu e mai important. Un om lipsit de imaginaţie este, de asemenea, lipsit de empatie, spre exemplu, pentru că nu se poate imagina în locul celuilalt, nu îi poate aprecia punctul de vedere diferit. Este motivul pentru care, în societatea noastră, vedem cel mai des tendinţa de a băga pumnul în gură oamenilor cu opinii diferite, în loc de dezbatere. Este motivul pentru care ne urâm între noi cu pasiune, este motivul pentru care cei mai mulţi strâmbă din nas cu acreală de câte ori văd o persoană plină de entuziasmul tinereţii: dar el nu ştie că e prost? Nu înţelege că nu se poate schimba nimic, nu ştie că totul e controlat de forţe oculte, nu intuieşte că ne plictiseşte degeaba cu iniţiativa şi dorinţa de schimbare?

Este motivul pentru care impostorii profesează în funcţii de uriaşă răspundere, din care nenorocesc vieţi omeneşti. Este motivul pentru care săracii şi oamenii cu probleme de sănătate sunt priviţi cu scârbă, aceste pietre de moară care nu ne lasă să prosperăm şi mai tare. Este motivul pentru care un „politician” (să fim serioşi, majoritatea sunt nişte şuţi ajunşi, prin noroc chior, într-un anturaj care le-au permis accesul la resurse) nu poate face un exerciţiu simplu: nu-şi poate închipui că jeepanul, viloiul, botoxata şi elicopteroiul nu contează, că o să moară şi tot ce a acumulat o să fie inutil total, că tot ce poţi face în lumea asta este să laşi mai bine după tine.

Este motivul pentru care milioane de fraţi şi surori au ales calea străinătăţii. Luaţi-vă un moment şi întrebaţi-vă cum e posibil ca un om să înţeleagă mai bine şi să se simtă mai aproape de nişte străini decât de cei între care a trăit zeci de ani. Ce anume au în comun? Ce anume găseşte acolo şi nu găseşte aici? Ştiu că tentaţia să spunem că banii şi avuţia sunt motivul principal pentru care ne pleacă tinerii este mare, dar încurajez pe toată lumea să gândească dincolo de suprafeţele superficiale ale prejudecăţilor. Gândiţi-vă câţi oameni care câştigau foarte bine aici au plecat să se facă chelneri în străinătate; este clar că nu banii sunt motivul pentru care au ales să facă asta.

Nu ştiu unde mă îndrept cu acest text, nici nu ştiu cum să-mi transform mai bine frustrările şi durerile în cuvinte potrivite şi percutante. Adevărul trist este că am obosit, şi că nu întrevăd o ieşire din situaţia actuală, cel puţin nu în viitorul apropiat. Prima generaţie care va simţi o schimbare a aerului din jur va fi aceea trecută printr-un ciclu complet de studii într-un sistem de educaţie schimbat din temelii. Asta înseamnă vreo 25 de ani până să înceapă o schimbare; însă până să înceapă aceşti 25 de ani, ar trebui reformat sistemul.

Or, noi încă nici nu vorbim despre asta, darămite să acţionăm în această direcţie. Discuţiile pe subiect sunt, de regulă, habarniste, bazate pe prejudecăţi proprii, iar cuvântul „reformă” a fost golit de orice conţinut relevant, ca o gumă de mestecat molfăită timp de 30 de ani. Culmea ironiei este faptul că votăm exact în şcolile care ne transformă în persoane care aleg prost, dar nu vedem nicio legătură între lucruri.

În fine. Am început prin a vorbi despre alegeri. De fapt, toată căpiţa asta de text nu avea ca rol decât să vă atragă atenţia să mergeţi la vot, să vă faceţi datoria faţă de voi şi faţă de cei din jur. Iar la vot să fiţi atenţi la cei care vor să ne unească, nu să ne dezbine. Iar dacă un partid politic nu are pe lista de promisiuni Educaţia, sau are doar chestii extrem de vagi pe tema asta, cel mai bine, probabil, e să îl evitaţi.

A, şi să nu mai fiţi copii. Opţiunea „Binele cel Mare” nu va exista niciodată pe liste. Să alegi, mereu, răul cel mai mic, este calea democraţiei. Poate că nu o să simţi a doua zi efectele, însă, pe cuvântul meu de onoare, după o serie de multe alegeri o să înceapă să se simtă, pe măsură ce lucrurile rele se micşorează, iar cele bune încep să devină vizibile.

Să fiţi sănătoşi, să votaţi cu grijă şi cu mintea la ce faceţi, şi să nu uitaţi că suntem împreună în chestia asta.

Succes!