Statul trebuie să se comporte ca o bancă cinstită și să genereze încredere

Majoritatea guvernelor ar fi mulţumite cu un surplus bugetar de peste două ori nivelul estimat, dar executivul de la Stockholm se plângea că împrumutul fiscal îl costa mai mult decât dacă s-ar fi finanțat pe piaţă.

În cele din urmă guvernul a eliminat dobânzile oferite, dar și așa, la nivel zero, clienţii corporativi intenţionau să continue plăţile excedentare în conturile fiscale, fiindcă dobânzile bancare bonificate pentru disponibilități erau negative.

Aşadar, în Suedia, recent, cine achita taxe mai mari decât cele cuvenite, primea dobânzi deoarece statul beneficia de credit. Şi în circumstanțele unor dobânzile negative la depozite, nordicii virau bugetului mai mulţi bani decât ar fi trebuit.

O asemenea atitudine indică faptul că încrederea în stat e mare. Dar tocmai de aceea statul scandinav ţine să n-o risipească şi afirma că e preocupat de menținerea unui anumit nivel al cheltuielilor nu de a păpa nişte bani dacă tot a pus mâna pe ei.

Interesant de văzut este însă cum ar fi reacționat un stat mediteraneean, precum Grecia, la o astfel de „provocare”, după ce ani în şir a raportat un deficit bugetar sub cel real ca să poată  cheltui mai mult? Sau cum ar proceda România, care se plânge mereu că îşi încasează prost veniturile fiscale, dacă s-ar trezi ca i-ar da cineva bani în plus?

Nu şi-ar pune nicidecum problema că banii publici trebuie cheltuiți doar pe baza unor programe multianuale anuale, care să depăşească ciclul electoral, sau să existe o relație transparentă între încasarea unui venit şi cheltuiala aferentă.

Cu alte cuvinte, nu ar bugeta ca statul suedez pe criterii de piaţă sau precum administratorii de fonduri mutuale ce investesc pe bursă, şi le dau înapoi acționarilor banii pe care nu-i pot plasa eficient, ci ar „inventa” repede ceva ca să strice lichiditatea menajelor.

Dar dar de aceea nici românii şi nici grecii n-au încredere în statele lor. La noi încrederea consumatorilor se plasează la nivelurile de jos și cu ea e asociată achiziția de bunuri durabile. Iar gradul de incertitudine din economie – cu surse din sfera fiscală și legislativă – reprezintă un determinant suplimentar al parcursului descendent al activitătii investiționale. 

Statisticile actuale arată că au avut loc creșteri salariale, ce ar da impresia că s-ar majora puterea de cumpărare, numai că acestea s-au produs exact acolo unde nu se corelează cu sporurile de productivitate. S-au mărit salariile la stat, lefurile din sectorul privat au rămas în urmă. 

În sectorul bugetar lucrau, în ianuarie 2015, 1,18 milioane de persoane. Între timp numărul s-a mărit la 1,22 milioane și nu doar că sunt mai mulți au și salarii mai mari. În așa fel încât toți românii își doresc să lucreze în sectorul neproductiv, la stat! Este posibil să tragem concluzia că un procentaj de 10% din populație – angajații direct productivi, furnizorii neți de impozite și contribuție – hrănește restul! 

Însă tocmai din cauza acestei ponderi, românii pe care se sprijină toți ceilalți fug mâncând pământul, Când au ocazia, direct productivii pleacă în recea și umeda Suedie, ce li se pare prietenoasă, la cât de ostil e mediul economic românesc. Ei încearcă să substituie deficitul de încredere de la noi cu excedentul de acolo.