Alexandr Lukaşenko: “Sunteţi nişte bandiţi democratici”

Se spune că cine se aseamănă se adună. Dacă este adevărat, atunci Alexandr Lukaşenko – preşedintele Belarusului de 18 ani încoace – emite semnale îngrijorătoare. Într-adevăr dl Lukaşenko îl descrie pe Bashar al-Assad, preşedintele sirian al cărui regim este responsabil de masacrele din Hula şi din Daraya, ca fiind „minunat” şi „un om absolut civilizat, un european”. El vorbeşte de asemenea de bine despre colonelul Gaddafi şi de Saddam Hussein.

Tronând în mijlocul amăgitoarei grandori a birourilor sale din Minsk, acesta a evocat cu nostalgie discuţiile la cataramă cu fostul autocrat libian – „I-am spus: „Muammar, trebuie să pui singur lucrurile la punct cu Europa! Apoi, el mi-a povestit despre relaţia lui cu Nicolas Sarkozy”- şi apoi dl Lukaşenko a tunat împotriva felului în care Occidentul s-a întors împotriva vechiului său confident irakian.”Emisarii americani au venit să mă vadă înainte de criza din Irak şi mi-au cerut să spun că erau arme nucleare în Irak. Am refuzat. Ei au spus chiar că lucrurile ar merge bine pentru Belarus, în ceea ce priveşte investiţiile, etc. Tot ce trebuia să fac era să-i sprijin. Le-am spus că nu puteam face aşa ceva fiindcă ştiam că nu erau arme nucleare acolo. Răspunsul lor a fost: ‘Te credem, dar motorul maşinii de război este deja pornit şi în plină viteză’. Îţi jur că această conversaţie a avut loc şi că un tip a venit să mă vadă şi am discutat această chestiune chiar în camera aceasta”.

Belarus, într-o situaţie cu două viteze

Apoi s-a lăsat pe spate şi m-a privit cu un aer gânditor. În imitaţia de vatră au sărit scântei, tot de imitaţie, din buştenii de plastic, aruncând o licărire stranie pe partea stângă a chipului său. „Este o situaţie cu două viteze”, insistă dl Lukaşenko, căutând parcă o justificare. „Americanii vor să ne facă democratici. De ce nu se duc în Arabia Saudită să o facă democratică… Stăm mai rău decât Arabia Saudită? Nici pe departe! De ce nu-i fac pe ei democratici? Fiindcă deşi sunt nişte ticăloşi, sunt ticăloşii lor”.”Sunteţi nişte bandiţi. Bandiţi democratici… Aţi ucis mii, poate milioane de oameni [în Irak şi Afganistan]”. Apoi a exclamat: „Zi de zi Occidentul încearcă să mă democratizeze dându-mi în cap cu băţul. Cine vrea o asemenea democraţie?”.

Autoritarismul este încă foarte răspândit în fostele state sovietice. În anii după alegerea sa din iulie 1994, el şi-a consolidat necruţător puterea – deşi cu o oarecare iscusinţă politică – uzurpând-o pe cea a parlamentului şi a justiţiei, şi în acelaşi timp punând botniţă presei. La sfârşitul anului 2010 a existat o răbufnire de speranţă atunci când, în ajunul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din decembrie, restricţiile au fost uşurate pentru a permite prezentarea, fără precedent, a nouă candidaţi din opoziţie. Această speranţă nu a supravieţuit zilei alegerii. Atunci când s-au adunat manifestanţi pentru a protesta împotriva victoriei lui Lukaşenko – o victorie pe care observatorii internaţionali au considerat-o ca fiind o fraudă – serviciile de securitate au fost trimise înainte cu bastoanele în mână, scrie Presseurop.eu. 

Lukaşenko nu are nicio remuşcare. „Spre deosebire de Marea Britanie, Franţa sau America, nu am folosit niciodată tunuri de apă pentru dispersarea revoltelor de masă. Chiar şi atunci când au atacat sediul guvernului, spărgând uşa, geamurile şi încercând să îl ocupe, nu am folosit nici tunuri de apă, nici gaze lacrimogene. Ci am chemat poliţia şi forţele speciale. Apoi gură-cască au fugit, şi singurii rămaşi au fost instigatorii activişti: 400 de persoane care au fost reţinute, cei care spărgeau uşa”.

„Protestele tăcute”, motiv de represiune

În ultimul său raport anual Amnesty International menţionează plângeri recente de tortură şi de tratamente proaste în Belarus, precum şi faptul că sute de oameni sunt deţinuţi pentru „proteste tăcute”, în care îşi manifestau opoziţia adunându-se în locuri publice şi apoi aplaudând sau lăsând să sune telefoanele mobile. Human Rights Watch avertizează că mulţi studenţi sunt acum daţi afară din universităţi fiindcă au criticat regimul lui Lukaşenko. Unii funcţionari publici au fost concediaţi pentru aceeaşi „infracţiune”.

În schimb din punct de vedere economic Belarus a dus-o bine sub conducerea lui. Ţara s-a numărat în mod constant printre cele mai performante foste state sovietice în clasamentul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Umană (United Nations’ Human Development Index), iar în 2005 FMI a confirmat că în cei şapte ani precedenţi guvernul Belarusului a redus la jumătate numărul de persoane trăind sub pragul sărăciei şi a menţinut cea mai bună rată de distribuţie a veniturilor printre ţările din regiune. Îngrijirile medicale sunt gratuite, şi educaţia este universală.

Ceea ce s-a făcut la moda sovietică, păstrând 80% din industrie şi 75% la sută din sistemul bancar în mâinile statului. Şi, după aceeaşi modă sovietică, s-a făcut cu preţul libertăţilor fundamentale. O vizită prin Minsk este aidoma păşirii într-o lume care, cel puţin în restul Uniunii Sovietice, a dispărut cu peste două decenii în urmă.

Eram copil atunci când s-a destrămat URSS, dar îmi amintesc încă, în special în comparaţie cu ceea ce a urmat, cât de curate erau străzile şi cât de puţine maşini erau pe drum. Minsk arată încă astfel: curat ca lacrima şi gol-goluţ. Şi orice rumori circulă, sunt şi mai accentuate de aspectul său. Aproape în totalitate reconstruite de prizonierii germani după ce fuseseră distruse în Al Doilea Război mondial, blocurile de apartamente elegante din epoca Stalin se înşiruie rând pe rând, cu bulevarde largi şi spaţioase între ele. Ca o fotografie dintr-unul din vechile albume ale părinţilor mei.

Iar asemănarea nu este doar cosmetică. Se regăseşte şi în emanaţia politică a locului: ofiţeri de securitate în uniformă, care pot fi întrezăriţi în aeroport, locuri publice şi chiar şi în unele baruri; importanţa serviciilor de informaţii – în Belarus numite încă KGB – cu sediul lor stil buncăr în inima capitalei; statuia lui Lenin tronând în văzul tuturora.

Miracolul belarus, lovit de criza economică

Criza economică globală a lovit din plin ţara şi a pus în pericol „Miracolul belarus” pe care Lukaşenko l-a trâmbiţat atât de tare. Acest contract social – cum că el va oferi unul dintre cele mai bune sisteme de îngrijiri medicale, de educaţie şi de securitate din regiune în schimbul renunţării la câteva drepturi politice – a fost mult timp baza justificării pe care o flutura pentru domnia sa. Acum moneda s-a devalorizat de trei ori, iar inflaţia a crescut exponenţial. Subvenţiile de gaze de la Moscova, pluta care ajuta să menţină economia ţării la suprafaţă, a dispărut atunci când Rusia a ridicat brusc preţurile. Ca răspuns, Lukaşenko a trebuit să aprobe vânzarea companiei Beltransgaz, proprietara conductelor de gaze şi petrol, una dintre bijuteriile coroanei statului Belarus, societăţii ruseşti Gazprom, pentru a asigura continuarea preţurilor preferenţiale.

Consecinţa creşterii nemulţumirii cauzate de aceste vremuri dificile a fost înteţirea represiunii. Recursul opoziţiei la protestele silenţioase a fost o reacţie la viteza cu care autorităţile au tăbărât pe orice demonstraţie la care se scandau lozinci. Ceea ce nu le-a oferit nicidecum mai multă protecţie. Oricine poate vedea pe YouTube videoclipuri cu poliţia care împrăştie astfel de adunări. Asemenea spectacole nu sunt nicidecum plăcute.

„Aşa vasăzică, Lukaşenko este băiat rău!” a răspuns Lukaşenko la întrebările din jurul acestor purtări. „Duceţi-vă pe stradă, uitaţi-vă în jur – totul este curat, îngrijit, oameni normali care-şi văd de treburi. Acel dictator ‘rău’ trebuie că merită măcar puţin credit pentru asta”. Şi au fost ceva greşeli făcute? Dacă ar putea, ar face ceva altfel în aceste aproape două decenii la putere? „Nu au fost greşeli în sistem”, a fost răspunsul, „din moment ce nu mi le amintesc”.