Cărăuşi europeni pentru praf peruvian

Aeroportul din Lima, ora şapte seara. În sala de aşteptare a plecărilor, zborurile de noapte către Europa sunt deja afişate. Sprijinit în coate pe balustrada unei pasarele deasupra zonei de înregistrare a bagajelor, un agent al Dirandro (Direcţia Antidrog a Poliţiei Naţionale din Peru) supraveghează pasagerii, îi reperează pe cei care par nervoşi sau care evită câinii şi poliţiştii în uniformă. Dedesubt, alţi agenţi scrutează feţele: ochi roşii şi adânciţi în orbite, limbă albă sau respiraţie cu iz de latex dau în vileag „cărăuşii” care au ingerat cocaină.

Dintr-o dată, într-o mişcare imperceptibilă, un bărbat cu tot cu valiza lui sunt extraşi din mulţime. Suspectul este condus către biroul Dirandro, unde este încătuşat de gleznă şi de mână. Din valiza deschisă se rostogoleşte un covor colorat de joacă pentru copii… În cel mult zece minute anchetatorii găsesc şi extrag din căptuşeala genţii aproximativ 3 kilograme de cocaină pură, împachetată cu grijă în pungi de plastic negru.

„De data aceasta este un român”, constată comandantul Anderson Reyes, şeful departamentului antidrog al aeroportului, unde sunt interceptate în medie 8 kg de cocaină pe zi. „Avem şi greci, bulgari, francezi, şi bineînţeles spanioli, cei mai numeroşi… Anul acesta, numărul lor l-a depăşit chiar şi pe cel al cărăuşilor peruvieni. Ne spun toţi acelaşi lucru: criza economică i-a împins să facă asta”.

Dacă iese albastru, geanta ta are cocaină

Fenomenul este masiv: 695 de europeni sunt deţinuţi în Peru, dintre care 90% pentru transportul de droguri. Această ţară a devenit în 2011 cel mai mare exportator de cocaină către Europa. Cărăuşii care se strecoară prin ochiurile năvodului reuşesc să câştige până la 10 000 de euro. Pentru ceilalţi, călătoria se sfârşeşte adeseori în închisoarea din Callao, la doi paşi de aeroport. O închisoare cu o reputaţie execrabilă, precum cartierul care o înconjoară.

Un grup de francezi şi spanioli iese din aripa rezervată străinilor şi se duc într-una dintre curţi, unde au fost aranjate nişte scaune. Rapid, câţiva traficanţi profesionişti se retrag, dar ceilalţi rămân să povestească acest uimitor scenariu care a devenit viaţa lor, precum Timoteo, fost paznic de discotecă la Barcelona: „nu mai lucram decât în week-end, soţia mea era însărcinată şi aveam două luni întârziere la chirie. Şi atunci mi-a fost prezentat un anume David. El mi-a propus să câştig o mulţime de bani făcând această călătorie în Peru, toate cheltuielile plătite, fără riscuri. Am ezitat, dar a continuat să revină la asalt cu momeala. Există profesionişti în Spania a căror meserie este de a recruta oameni în situaţii critice, ca mine. Ei te caută, te vor”.

Urmarea o povesteşte Jeremy. Acest tânăr parizian, dintr-o familie de evrei evlavioşi, brutar de la Bruxelles, a fost recrutat de către unul dintre clienţii săi: „Mi se rezervase o cameră la Miraflores, cartierul select din Lima. Am fost rugat doar să fac pe turistul, asta-i tot. Mi s-a dat un număr de telefon mobil local pentru contacte şi, în ultima zi, un italian mi-a cerut să rup cipul telefonului şi să merg într-un ultim hotel, unde mi s-a înmânat o valiză. În ziua Z, la „check-in”, mi s-a cerut să trec în spatele tejghelei. Un poliţist a înfipt un cuţit în valiză şi a băgat un beţigaş cu vată în tăietură. Şi mi-a spus: „Dacă iese albastru, geanta ta are cocaină…” Şi, bineînţeles, a ieşit albastru.”

Jeremy ştie de ce a fost recrutat: „Nu sunt un delincvent, nu mă droghez, am o faţă cinstită de european care trece de controale… şi aveam nevoie de bani”. Acelaşi profil pentru Jean-Christian, un alt francez dintre cei 15 încarceraţi în Peru, care supravieţuieşte vânzând masaje celorlalţi deţinuţi; şi Ivan, angajat municipal în Madrid; sau Gustavo, şomerul, care deţine recordul grupului pentru transportul de 10 kilograme de cocaină într-o singură călătorie. Toţi au luat acelaşi tarif: şase ani şi opt luni.

Narco-bunicuţe

După doi ani şi jumătate, europenii pot obţine libertatea condiţionată şi în general ies din închisoare, dar nu au voie să se întoarcă în ţara lor. Începe atunci un alt coşmar. „Aceşti oameni, care nu sunt traficanţi profesionişti, sunt forţaţi să părăsească ilegal Peru, cu toate riscurile implicate de acest lucru”, denunţă Castillo Torres, de la Biroul pentru Apărarea Poporului. „Pentru cei care nu o pot face, rămâne strada sau unele misiuni religioase, care-i adăpostesc”.

Casa Acogida, în Callao, este una dintre aceste instituţii. Ea nu are nicio plăcuţă la intrare. Soneria, pe care se apasă trecând mâna printr-o grilă, este anonimă. „Într-un cartier ca acesta, este mai bine să fii discret”, explică Julia deschizând uşa. La 58 de ani, această bunică din Barcelona, care ar trebui să fie pe cale să-şi răsfeţe nepoţeii, a fost arestată în aeroportul din Lima, cu o valiză „burduşită” cu cocaină. Trecem prin faţa unui altar dedicat Fecioarei Maria, decorat cu câteva flori, înainte de a urca într-un mic salon la etaj. Roberta este deja aşezată într-un fotoliu. Această fostă negustoriţă se prezintă fără ocolişuri: „Am 62 de ani şi nu puteam trăi doar din pensia mea… aveam 4 kg lipite cu scotch în jurul corpului”.

Povestea acestor „narco-bunicuţe” este atât de uimitoare încât ele simt nevoia să arate teancul de fotocopii care le detaliază judecata şi condamnarea lor. „Am lucrat timp de 35 de ani într-un serviciu de geriatrie, spune Julia. Când balonul imobiliar a explodat în Spania, fiul meu, cu care locuiam, a rămas fără şantiere. El are patru copii, nu mai puteam plăti facturile. Atunci un prieten mi-a spus că a făcut de două ori călătoria în Peru, fără nicio problemă… Ei îţi flutură pe sub nas banii aceia de care duci crunt lipsă şi tu te repezi ca boul!”