În iunie 2009, Republica Islamică a fost afectată de manifestaţii împotriva realegerii contestate a lui Mahmoud Ahmadinejad, reprimate sever.
În acest an, Ghidul suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, vrea „alegeri ordonate, calme şi fără contestări”, comentează Alireza Nader, cercetător la centrul american RAND corporation.
Washingtonul şi Parisul au denunţat „lipsa de transparenţă” a procesului de selecţie a celor opt candidaţi, dintre care cinci conservatori mai mult sau mai puţin apropiaţi Ghidului, realizat de Consiliul Gardienilor Constituţiei.
Această instanţă, controlată de ultrareligioşi, l-a exclus pe fostul preşedinte moderat Akbar Hashemi Rafsandjani (1989-1997) şi pe candidatul susţinut de Ahmadinejad, Esfandiar Rahim Mashaei.
Printre pretendenţi se află Ali Akbar Velayati şi Said Jalili, doi consilieri apropiaţi ai Ghidului, actualul primar al Teheranului Bagher Ghalibaf, un tehnocrat cu trecut militar şi poliţienesc, moderatul Hassan Rohani care a surprins prin discursul său ofensiv şi fostul şef al Gardienilor Revoluţiei Mohsen Rezai. Ultimul candidat aflat în cursă, moderatul Mohammad Gharazi, fost ministrul al Comunicaţiilor, este considerat ca având foarte puţine şanse. Alţi doi candidaţi s-au retras în această săptămână.
Constituţia îi interzice lui Ahmadinejad să candideze pentru un al treilea mandat consecutiv.
Campania a fost anostă: au fost trei dezbateri televizate cu format foarte strict, practic niciun afiş în ţară, unde reuniunile publice ale militanţilor sunt interzise.
Mir Hossein Moussavi şi Mehdi Karroubi, liderii mişcării de contestare din 2009, care sunt de doi ani consemnaţi la domiciliu, s-au invitat totuşi la dezbatere, cu slogane care cereau eliberarea lor la funeraliile unui lider religios reformator.
Ayatollahul Khamenei, în vârstă de 73 de ani, a făcut apel la o participare masivă care ar fi „un vot de încredere pentru regim”. Dar cei 50,5 milioane de alegători sunt mai preocupaţi de criza economică.
Iranul s-a angajat într-o luptă dură cu marile puteri, care suspectează programul său nuclear, relansat în 2005, după preluarea puterii de către Ahmadinejad, că ar ascunde un aspect militar.
Teheranul dezminte orice ambiţie războinică şi cere recunoaşterea dreptului său de a dispune de energie nucleară civilă. Ayatollahul Khamenei, care are ultimul cuvânt în dosarele sensibile, a afirmat periodic că bomba atomică este un „haram” (interzisă prin legea islamică).
În faţa intransigenţei, criticate de unii candidaţi, a negociatorului iranian Said Jalili, ONU şi marile puteri au impus sancţiuni economice, sporite în 2012 de un embargo financiar şi petrolier al Statelor Unite şi Uniunii Europene.
În total, programul nuclear a costat Iranul „peste 100 de miliarde de dolari pierderi din investiţii străine şi venituri petroliere”, estimează Karim Sadjadpour, expert al Fundaţiei Carnegie pentru pace, cu sediul în Statele Unite.
Exporturile de petrol, sursă majoră de venituri, au scăzut cu 40 la sută în 2012, potrivit Guvernului. Izolat de sistemul bancar internaţional, Teheranul nu îşi mai poate repatria petrodolarii, evaluaţi la cinci miliarde de dolari pe lună.
Economia a fost afectată dur, cu o inflaţie oficială ce depăşeşte 30 la sută şi o devalorizare de aproape 80 la sută a monedei sale, rialul. Costul „coşului zilnic” a crescut cu 63 la sută într-un an, afirmă un specialist în domeniu.
Conflictul sirian este un alt dosar fierbinte pentru Iran, care este un susţinător al regimului Bashar al-Assad. El este acuzat că furnizează arme şi se implică în conflict, direct sau prin intermediul Hezbollahului libanez.
Observatorii se întreabă în legătură cu manevrele viitorului preşedinte în privinţa acestor dosare, „controlate de Ghidul Suprem şi de Gardienii revoluţiei”, armata de elită a regimului, devenită o putere economică din cauza sancţiunilor, apreciază Afshon Ostovar, expert al centrului de cercetare american CNA.
Dacă viitorul preşedinte este „capabil şi vrea aceast lucru, el va trebui să pună presiune pe regim pentru a face concesii în privinţa dosarului nuclear şi să ajute la ameliorarea situaţiei economice. Dar mă îndoiesc că vreunul dintre candidaţi se află în poziţia de a face acest lucru sau vrea să îşi asume acest risc”, conchide Ostovar.
Principalele evenimente care au marcat istoria Republicii Islamice Iran
Republica Islamică Iran, proclamată în 1979, organizează alegeri prezidenţiale vineri, acestea punând punct erei Ahmadinejad, marcată atât de disputa cu ultraconservatorii din cadrul Parlamentului, cât şi de mişcarea de contestare populară declanşată după scrutinul din 2009, relatează AFP.
1979
– 11 februarie: Postul de radio iranian anunţă „încheierea celor 2.500 de ani de despotism şi căderea dictaturii regilor (…)”. Cu zece zile înainte, ayatollahul Ruhollah Khomeini, simbol al opoziţiei faţă de regimul Şahului, se întoarce triumfal la Teheran după 15 zile de exil.
– 1 aprilie: Proclamarea Republicii Islamice.
– 4 noiembrie: Studenţi islamici iau ostatici 52 de diplomaţi americani la ambasada Statelor Unite din Teheran, ceea ce provoacă o rupere a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.
1980
– 22 septembrie 1980 – 18 iulie 1988: Războiul Irak-Iran. Trupele irakiene pătrund în Iran pentru a recupera căile navigabile şi teritoriile Shatt-el-Arab, cedate în 1975, şi pentru a cuceri câmpurile petroliere din Khuzistanul iranian. Iranul va rezista, dar cei opt ani de război fără rezultat provoacă sute de mii de morţi.
1981
– 2 octombrie: Ayatollahul Ali Khamenei este ales preşedinte.
1989
– 3 iunie: Moare Khomeini. Ayatollahul Khamenei devine Ghidul Suprem. Conservatorul moderat Ali Akbar Hashemi Rafsandjani, ales preşedinte şi reales apoi în 1993, va fi artizanul unei relative deschideri a regimului.
1995
– 3 aprilie: Washingtonul decretează un embargo comercial şi financiar total împotriva Iranului, acuzat că susţine terorismul.
1997
– 23 mai: Reformatorul Mohammad Khatami este ales preşedinte. El va fi expus obstrucţiei conservatorilor, care vor bloca proiectele sale de reformă în timpul celor două mandate ale sale, până în 2005.
1999
– 9 iulie: Intevenţia brutală a poliţiei într-un campus din Teheran conduce la o manifestaţie şi la violenţe fără precedent.
2002
– 18 februarie: Preşedintele american George W. Bush plasează Iranul printre ţările din „axa răului”.
2004
– 18 septembrie: Restabilirea relaţiilor diplomatice complete cu Irakul, odată cu ocuparea postului de ambasador al acestei ţări la Teheran. Teheranul numeşte un ambasador la Bagdad în 2006.
2005
– 25 iunie: Victoria candidatului populist Mahmoud Ahmadinejad la prezidenţiale. Iranul reia îmbogăţirea uraniului, provocând o criză gravă cu Occidentul.
2006
– 23 decembrie: Consiliul de Securitate al ONU sancţionează Iranul pentru refuzul său de a-şi suspenda activităţile nucleare sensibile (sancţiuni înăsprite în 2007, 2008 şi 2010).
2009
– 12 iunie: Realegerea preşedintelui Ahmadinejad provoacă furia susţinătorilor rivalilor săi, între care şi fostul premier Mir Hossein Moussavi. Manifestaţiile de contestare a rezultatelor alegerilor şi ostile puterii continuă până la sfârşitul anului, soldându-se cu zeci de morţi şi mii de persoane arestate, dintre care majoritatea vor fi eliberate.
2010
– 9 februarie: Iranul lansează producţia de uraniu îmbogăţit la 20 la sută, provocând nemulţumirea comunităţii internaţionale.
2011
– 17 aprilie: Începe o criză care îl opune pe Ahmadinejad unei părţi a ultraconservatorilor din cadrul Parlamentului, care denunţă un „curent deviaţionist”.
– 31 decembrie: Statele Unite înăspresc sancţiunile împotriva sectorului financiar iranian.
2012
– 15 februarie: Iranul anunţă progrese nucleare majore, între care producţia de combustibil îmbogăţit la 20 la sută.
– 1 iulie: Intră în vigoare un embargo petrolier total al Uniunii Europene.
2013
– 22 mai: Invalidarea candidaturilor la preşedinţie a fostului preşedinte moderat Akbar Hashemi Rafsandjani şi a lui Esfandiar Rahim Mashaei, protejatul lui Ahmadinejad. Constituţia îi interzice preşedintelui Ahmadinejad să candideze pentru un al treilea mandat consecutiv.