Isărescu: Cel mai mare pericol, deciziile politice care să ducă la mişcări bruşte şi mari de capital. INTERVIU

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a explicat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, condiţiile relaxării monetare mai accentuate de săptămâna trecută, care nu putea fi demarată în perioada în care inflaţia era ridicată.

El a arătat că în 2014 şi-ar plasa eventuale resurse financiare în agricultură şi alte sectoare productive, aşa cum a făcut şi până în prezent.

În acelaşi timp, şeful băncii centrale vede o schimbare în arhitectura sistemului bancar european, unde lichiditatea va fi asigurată de clienţii cu depozite în nivelul garantat, de 100.000 de euro, în timp ce deponenţii cu sume mai mari vor alege să-şi diversifice plasamentele şi să-şi asume responsabilităţi, ceea ce va determina dezvoltarea pieţei de capital.

Isărescu a mai detaliat şi de ce nu candidează pentru funcţia de preşedinte al României, argumentând că o carieră politică nu poate debuta peste o anumită vârstă.

Vă prezentăm integral interviul acordat agenţiei MEDIFAX de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu:

Reporter: Studiile de la BNR susţin un impact nesemnificativ al politicii monetare asupra evoluţiei economiei din 2008 şi până în prezent. Pe de altă parte, BNR afirmă acum că susţine creşterea creditării sănătoase ca suport al creşterii economice sustenabile. De unde vine asimetria aceasta a acţiunii politicii monetare? Ce model utilizează banca centrală? Este o schimbare de paradigmă care să permită o relaxare atât de largă a politicii monetare sau sunt doar condiţii diferite?

Mugur Isărescu: N-aş spune că este o schimbare de paradigmă. Mai curând înregistrăm o schimbare a situaţiei şi aplicarea politicii monetare la noile condiţii.

În primul rând, a intervenit coborârea semnificativă a inflaţiei. Nu puteam să luăm astfel de măsuri când aveam inflaţie de peste 5%, cu mult în afara intervalului de variaţie asociat ţintei staţionare de 2,5% şi, de asemenea, cu mult în afara a ceea ce era în Europa. Cifrele arată clar că astăzi vorbim de inflaţie mult mai scăzută, la limita de jos a acestui interval.

În al doilea rând, situaţia este deosebită şi pentru că în prezent creditul în valută scade, comparativ cu 2006 – 2008, când creditul în valută creştea în ritmuri foarte înalte. Atunci am majorat rezervele minime obligatorii pentru a descuraja creditul în valută. Acum, creditul în valută nu doar că nu mai creşte în ritmuri înalte, dar chiar scade. Nu este normal să reducem rezervele minime obligatorii?

Rep: Permiteţi-mi să fac menţiunea că în continuare creditul în valută rămâne mai mare în sold decât cel în lei şi faţă de nivelul din urmă cu 5 ani.

M.I.: Într-adevăr, este mai mare, pentru că nici creditul în lei nu a reuşit să recupereze. Dar BNR nu a spus niciodată că acest credit în valută trebuie anihilat. Noi am afirmat în repetate rânduri că acest tip de credit nu ar trebui acordat acelor clienţi ai băncilor care nu au venituri în valută. Dar pentru exportatori, pentru unii investitori, ca şi pentru alţi debitori cu resurse, nu există motive să nu li acorde credite în valută.

În acest context se poate vorbi de o schimbare de abordare. Noi am luat o serie de măsuri generale de descurajare a creditului în valută, introducând astfel în România normele de creditare pe care ulterior le-a promovat Banca Centrala Europeană. Când situaţia s-a schimbat, şi măsurile BNR au fost în concordanţă cu noile realităţi. Reamintesc că am redus rezervele minime obligatorii şi în perioada 2009 – 2010, de la 40% la 20% la valută şi de la 20% la 15% la lei. Dar bucla de inflaţie determinată de majorarea TVA din iulie 2010 şi de situaţia din Europa, îndeosebi din regiunea noastră – ambele fiind cauze care nu au depins de noi, de banca centrală – ne-au obligat să oprim ciclul de reducere, de monetary easing. Aceşti factori i-am menţionat şi în conferinţa de presă. Trebuie să înţelegem că avem o economie deschisă.

Chiar dacă deciziile se iau pe baza a ceea ce se întâmplă în România, trebuie să ne uităm la nivelul dobânzilor din ţările vecine, pentru că altfel există pericolul ca intrări-ieşiri masive de capital, şi în special capitaluri speculative pe termen scurt, să dezechilibreze situaţia. Cu alte cuvinte, facem politică monetară în condiţii de economie deschisă şi deci cu mişcări de capitaluri care pot să fie perturbatoare.

Rep: Există deci o schimbare de abordare.

M.I.: Vă reamintesc că în perioada 2009-2012 ajustarea internă a fost extrem de mare. Dacă se suprapunea şi o dezintermediere amplă, atunci efectul contracţionist asupra economiei ar fi fost masiv. Or, acum, în condiţiile unei consolidări fiscale, undeva între 3% şi 2% din PIB, dacă se vor mai face eventuale ajustări fiscale, acestea vor fi mici, deci ţara poate să suporte o anumită dezintermediere.

Dar dezintermedierea trebuie să fie moderată şi controlată. Adică să nu fie cu sume masive. Aici, într-adevăr, se poate vorbi de o schimbare de paradigmă. În plus, efectul relativ contracţionist al consolidării fiscale şi al dezintermedierii poate să fie compensat exact de ceea ce facem noi, adică de monetary easing.

Rep: În condiţiile date, şi-au schimbat băncile cu adevărat modelele de analiză a cererilor de credit sau aplică doar niveluri mai restrictive? Avem o schimbare de garnitură în sistemul bancar? Nu apar oare aceiaşi oameni din urmă cu 5-10 ani, care au „construit” rate de neperformanţă de peste 20%, pe medie?

M.I.: În ceea ce priveşte băncile comerciale, este drept că într-o anumită măsură sunt cam aceleaşi garnituri de conducători care au dat creditele, bancheri care au fost optimişti, şi care acum probabil că sunt super-pesimişti. Asta este şi discuţia pe care noi, şi eu personal, o avem cu bancherii comerciali. Să evite extremele. Dar nici aici n-aş spune că este o mare schimbare de atitudine. Aşa sunt bancherii. De aceea băncile centrale trebuie să fie anticiclice, aşa cum am fost noi, pentru că bancherii sunt de regulă ciclici. Ei se entuziasmează şi pe urmă intră în pesimism.

Rep: Când aţi sfătuit public bancherii să se apropie mai mult de clienţi, să pună mai mult accent pe consultanţă şi pe un parteneriat continuu cu clienţii, făceaţi probabil apel la un model care funcţionează în alte pieţe? În acest sens am formulat întrebarea. Cu aceste rezultate, chiar neanticipate de bănci, cu vârfuri de neperformanţă, nu ar fi fost normal să se facă o schimbare în sistem?

M.I.: Referitor la creditele neperformante vreau să fac un scurt comentariu. Dacă la asta vă refereaţi, vă dau dreptate. Băncile comerciale trebuie să realizeze că performanţa şi profitabilitatea depind de calitatea clienţilor, de maniera în care reuşeşte conlucrarea cu ei. S-a format un tăvălug de opinii despre bănci, cum că ar fi pline de putregaiuri ce trebuie curăţate. Nu este chiar aşa. Băncile şi-au făcut ordine înăuntru – pe o parte au neperformante, pe cealaltă parte şi-au constituit provizioane, ceea ce înseamnă bani buni cu care să acopere eventualele pierderi. De ce nu şi le scot din bilanţ, asta poate fi altă întrebare… Dacă şi le-ar „netui”(scăderea acestor provizioane din soldul neperformantelor – n.r.) rata de neperformanţă s-ar duce bine sub 20%, chiar sub 10%.

Sunt însă şi aspecte juridice, contractuale, bilaterale, de la client la client, aspecte ce ţin de regulile contabilităţii internaţionale, iar în cele din urmă aspecte particulare, de la bancă la bancă, şi ele întârzie această „netuire”.

Rep: Când credeţi că-şi revine creditarea?

MI: Cred că uşor, uşor, îşi revine, din moment ce creditul în lei creşte. Se va accentua creditarea în lei şi va ajunge să compenseze scăderea creditului în valută, astfel încât să avem pe total o creştere a soldului împrumuturilor. Se întâmplă oricum, este un proces deja început.

Rep: Rămâne de văzut dacă obiectivul „peren” privind aderarea la euro nu o să vă încurce aşteptările privind evoluţia creditului pe valute.

M.I.: Nu este un obiectiv peren şi lucrarea pe care o regăsiţi pe site-ul BNR arată că România este în aceeaşi situaţie ca Polonia, Cehia, Ungaria şi Bulgaria. Aceste cinci ţări adoptă într-un fel poziţii apropiate. Mai mult decât atât, dacă cineva analizează cu atenţie vede că din codaşi am ajuns mijlocaşi, spre „frunce”.

Rep: Dar procesul de convergenţă a fost cel care s-a răsfrânt asupra percepţiei publice şi a favorizat preferinţa pentru creditele în valută. Mulţi clienţi au decis să se împrumute în valută tocmai pentru că aveau un orizont relativ scurt în care se schimba oricum moneda naţională.

M.I.: A fost o percepţie eronată. Cred că trecerea spre moneda euro, cu excepţia ţărilor mici, care au consiliu monetar, se face, în mod paradoxal, printr-o întărire a rolului monedei naţionale şi nu printr-o slăbire a acestuia.

Rep: Deciziile CA sunt coordonate direct cu BCE?

M.I..: Nu ajungem până acolo. Dar suntem în cadrul unui acord cu instituţiile financiare internaţionale, iar în echipa de la UE este şi un reprezentat al BCE. Totodată eu, în calitate de guvernator, şi viceguvernatorii, chiar şi directorii din BNR merg frecvent la Frankfurt şi explică… când e nevoie, dacă este, pentru că masurile BNR sunt absolut fireşti.

Rep: Aţi vorbit de armonizarea rezervelor minime constituite de bănci cu ceea ce se regăseşte azi la nivel european şi că acest proces se va realiza treptat. Ce orizont aveţi pentru această armonizare?

M.I.. Să vedem cum reacţionează şi piaţa. Situaţia nu e simplă. Vedeţi câte interpretări apar, câte nelămuriri. Dar, uitându-ne de data asta la situaţia reală din România, credem că armonizarea s-ar putea face cu aceşti paşi mici şi succesivi, într-o perioadă nu foarte îndelungată. Oricum, când spunem armonizare nu ne referim la a ajunge chiar în 2%, ci la o apropiere consistentă de nivelurile din UE. Şi asta pentru că mai e mult credit în valută, mai există tentaţia de a lua credit în valută.

Rep: Unde vă veţi opri? La 5%, la 10%?

M.I. : Mai discutăm, în funcţie de reacţia pieţei. Eu sunt convins că banii vor fi absorbiţi, dar băncile trebuie să se apropie şi de clienţi.

Băncile au încă probleme. Nu dai credit pe producţia neterminată, nu dai credit pe producţia terminată. Dar să nu dai credit nici pe producţia livrată, care este deja pe raft pe motiv că fuge cu marfa? În continuare, băncile ridică problemele cu recuperarea şi executarea greoaie a garanţiilor.

Rep: Cu cât va contribui creditarea în acest an la creşterea economică şi ce avans al PIB estimaţi pentru 2014?

M.I.: Nu avem în acest moment altă estimare faţă de cea din raportul din noiembrie 2013, în jur de 2,4% pentru 2014. Dacă, aşa cum sper, creşterea creditării în lei se va accentua, influenţa va fi în sens pozitiv.

Rep: Consideraţi că este nevoie de stimulente suplimentare pentru o creştere mai accentuată a creditului?

M.I.: Da. Nu detaliez însă acum.

Rep: Ieftinirea resurselor interne a ajutat şi statul să se împrumute mai ieftin în 2013, probabil cu economii de costuri consistente. Pe de altă parte, nu cumva această foame de bani a Ministerului Finanţelor, care urmăreşte în prezent şi menţinerea unui buffer confortabil, pune băncile în poziţia de a fi interesate prea puţin de finanţarea economiei reale?

M.I.: Ar fi aşa dacă banii ar fi drenaţi doar spre Ministerul Finanţelor. Nu însă şi atunci când, după ce Ministerul Finanţelor se împrumută succesiv cu sume consistente, rămân atât de mulţi bani în piaţă. Şi nu doar timp de o săptămână, de o lună, ci de şase luni în mod permanent. Şi mai sunt încă de vreo patru ori pe atât în RMO la lei, sume care, dacă este nevoie, pot să fie eliberate.

Rep: Dar mulţi analişti spun că de câte ori există volatilitate pe piaţa valutară, BNR retrage lichiditatea de pe piaţa monetară.

M.I.: Ştiţi că BNR, în ultimii ani, nu a mai luat bani din piaţă prin operaţiuni standard de piaţă monetara?! Cum am reuşit atunci să absorbim lichiditate? Prin vânzare de valută, pentru ca BNR să nu ajungă iar în poziţia de debitor net.

Rep: Poziţia de debitor net v-a adus pierderi până în 2007….

M.I.. Aşa este. Dar să înţelegem: poziţia de debitor net nu e dictată de noi, nu o avem pentru că ne place. Ea derivă din anumite date, iar datele anului 2013 au fost următoarele: în partea a doua a anului în special au început să vină bani pe canalul guvernamental, mai ales de la UE. Aceştia au fost vânduţi către BNR (în calitate de agent al statului) şi banca centrală a făcut emisiune de lei. În mod normal, noi ar fi trebuit, când am cumpărat valută de la Finanţe, să fi absorbit şi excesul de lichiditate. Dacă nu am făcut-o, a fost din raţiuni bine fundamentate.

Noutatea a fost că, exact pentru a confirma un trend, şi anume că inflaţia vine în jos şi dobânzile trebuie să se ducă şi ele în jos, concomitent cu reducerea ratei de politică monetară, am lăsat această lichiditate în piaţă şi am ajuns din poziţie de creditor în poziţie de debitor. Am evitat astfel şi o eventuală apreciere excesivă a cursului leului.

Rep: Sugeraţi că sterilizările se fac exclusiv pe piaţa valutară?

M.I.: Sigur că puteam să luăm şi depozite (call money), dar scopul nostru a fost ca reducerea de dobândă de politică monetară să se reflecte şi în alţi indicatori, ca lumea şi băncile să înceapă să creadă în acest trend de scădere. Ne-am asumat mai degrabă un cost pentru a arăta că intrăm într-o perioadă de inflaţie scăzută, că această inflaţie scăzută înseamnă dobânzi mai scăzute pe piaţa monetară, şi ca un semnal către bănci pentru reducerea dobânzilor la credite. Ne-am asumat acest cost pentru refacerea încrederii lăsând lichiditate în piaţă, în condiţiile în care vânzările Ministerului Finanţelor, de mult aşteptate, s-au intensificat.

Au intrat câteva miliarde de euro, în mare parte bani europeni, care trebuia să fi venit din anii precedenţi. Au venit anul trecut, iar suma este importantă.

Dacă apar condiţii în care BNR este pusă în situaţia să atenueze volatilitatea cursului de schimb, bineînţeles că vânzările de valută se fac contra lei şi astfel se produce şi o absorbţie de lichiditate.

Rep: Apropo de volatilitate, deprecierea leului din săptămâna trecută a fost cauzată de reducerea RMO?

M.I.: Nu insistaţi pe legătura între reducerea RMO şi mişcarea cursului. Fiindcă măsura în cauză intră în vigoare abia din 24 ianuarie şi nu are un impact direct. Sigur, pot fi şi legături indirecte, privind aspecte punctuale.

Rep: Dar ce se va întâmpla dacă în anul electoral 2014 România se va confrunta cu un atac speculativ? Promite BNR băncilor că nu le va retrage lichidităţile aşa cum s-a întâmplat în 2008?

M.I.: Vom acţiona aşa cum acţionează orice bancă centrală în situaţii similare.

Rep: Care e cel mai mare pericol pentru România în 2014?

M.I.: Decizii politice interne care să nu fie înţelese bine pe plan extern şi care să determine mişcări bruşte şi masive de capital.

Rep: Dacă aţi avea disponibilităţi, în ce aţi investi azi?

M.I.: Aş face investiţii în continuare, cum am şi făcut personal, în agricultură, în sectoare productive care au perspectivă. Chiar şi în domeniul imobiliar piaţa cred că-şi va reveni.

Rep: Dar cum vedeţi că se va dezvolta arhitectura sistemului bancar european, având în vedere că rezoluţia bancară legiferată de Autoritatea Bancară Europeană transformă o bună parte din deponenţi în investitori?

M.I.: După mine, vom avea în Europa un sistem bancar în care masa deponenţilor va fi încurajată să rămână până la limita garantată. Aşa se va forma lichiditatea propriu-zisă.

Totodată, se va dezvolta piaţa de capital, unde investitorul îşi asumă riscurile. Din acest motiv, putem spune că spre deosebire de SUA, piaţa de capital din Europa este subdimensionată, deci în ultimă instanţă această situaţie va duce la dezvoltarea pieţei de capital. Pe scurt, este vorba de gestionarea riscurilor, care presupune responsabilitate şi diversificare.

Rep: În contextul actual, dar şi cel general, pentru viitorul României, care funcţie este mai importantă, cea de guvernator al băncii centrale sau de preşedinte al statului?

MI: Fiecare funcţie are rolul ei.

Rep: În ce condiţii aţi candida la Preşedinţie?

M.I.: Am candidat o dată. Acum nu se mai pune problema. Să-mi schimb profesiunea la 65 de ani? În România, preşedintele, conform Constituţiei, este un om politic. La 65 de ani îmi este greu să mă debarasez de haina de bancher, care-ţi intră în piele. Nu prea ştiu cazuri ca la 65 de ani, să intre cineva în viaţa politică.