SUA şi Germania faţă cu apocalipsa lui Putin

A „reinventat” Putin Occidentul? Sigur e că ajută la „repararea lui”, după cum s-a exprimat recent Klaus-Dieter Frankenberger, editorialistul ziarului conservator german, Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Care evocă absurdul clivaj apărut în raporturile transatlantice şi indignarea neostoită stârnită în Germania nu de mult de afacerea, divulgată de către Edward Snowden, a supravegherilor clandestine ale comunicaţiilor telefonice, electronice şi internautice efectuate de serviciul secret american, NSA. „Nori negri” s-au bulucit atunci pe cerul raporturilor germano-americane, subliniază Frankenberger, care aminteşte de „indiferenţa, lipsa de interes şi de fermitate” pe care şi le-au reproşat mutual, în trecut, partenerii transatlantici, scrie Deutsche Welle. 

A modificat situaţia radical criza iscată de agresiunea antiucranieană şi anexarea Crimeii? Unii cred că da. Vestul s-ar afla în faţa unei „provocări geopolitice” de o dimensiune nemaipomenită „de la sfârşitul Războiului Rece încoace”, notează ziaristul german..

În fapt, vestul, şi aici greşeşte analistul din Frankfurt, se găseşte în faţa unei provocări mai serioase decât cea reprezentată de agonica Uniune Sovietică, în ultima ei fază crepusculară. E vorba de un pariu care aminteşte fatal de cel, pierdut iniţial de occident, din anii 30 ai veacului trecut, când Hitler a reuşit să cucerească fulgerător întreaga Europă, înainte ca aliaţii să-i zăgăzuiască, într-un târziu, expansiunea şi în final să-l învingă.

Primele reacţii ale liderilor principalelor puteri apusene par, totuşi, încurajatoare. Preşedintele SUA, Obama, a avut grijă să se consulte în repetate rânduri cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Ambii par să fi înţeles pe deplin necesitatea ineluctabilă a unităţii occidentale. Ambii par conştienţi de absurditatea oricărei tentative de rezolvare a crizei în absenţa americanilor sau a germanilor.

Uniţi, partenerii transatlantici ar putea într-adevăr ajuta mult la îngrădirea pericolului reprezentat de regimul Putin. Republica Federală ar rezista cu siguranţă unui război comercial cu Rusia, dar, date fiind dependenţele ei comerciale, fie şi non-decisive, de Moscova, germanii ar avea mai mult de suferit decât americanii de pe urma unor sancţiuni severe impuse Rusiei lui Putin.

Concomitent, o parte din ţările esteuropene, precum Ungaria sau Bulgaria, ar fi în mare pericol din pricina servituţilor lor energetice, depăşind mult obligaţiile contractuale ale germanilor faţă de ruşi.

Şi totuşi. E greu de crezut că expansionismul etnocentrist practicat de Kremlin în baza „doctrinei Putin”, a jafului de teritorii pe cale de a se orienta spre vest şi spre democraţie, după prezumtive „chemări în ajutor” ale minoritarilor ruşi va putea fi frânat pe termen lung.

Apoi, Putin nu se va opri de la sine, decât poate vremelnic, dacă vestul nu adoptă un mănunchi de măsuri ferme. Vor trebui şi au şi început să fie incluse între ele şi cele defensiv-militare, în măsură să liniştească teritoriile de la marginile fostei Uniuni Sovietice speriate, cum sunt cele baltice, în ciuda apartenenţei lor la NATO, de brutalitatea agresiunii lui Putin. Şi cu atât mai puţin poate lipsi din aceste demersuri un set de sancţiuni economice severe, singura alternativă credibilă la cartea militară.

Dar ar susţine societăţile occidentale astfel de sancţiuni? Pe moment, naţionalismul de epocă de piatră afişat de liderul de la Kremlin nu seduce pe mai nimeni, în vest. Triumfalismul lui găunos îi dezechilibrează totuşi pe destul de mulţi în răsărit, unde atracţia pentru exclusivism etnicist, pseudo-eroi, machism politic şi aventurieri cu ştaif militarist n-a dispărut niciodată.

E-adevărat că decizia milioanelor de cetăţeni care au susţinut revoluţia Euro-Maidanului e elocventă. E un semn de sex-appeal. E un certificat clar de bună purtare acordat de Răsărit Occidentului, al cărui model e şi pentru credincioşii ortodocşi din Ucraina net mai atrăgător decât neo-imperialismul actual amintind de cel, de tristă amintire, al ţarilor şi al sovietelor.

În plus, în Ucraina sunt puţini cei care au uitat complet de milioanele de compatrioţi morţi de foame în anii 30 ai veacului trecut din pricina ordinelor scelerate ale unui Stalin.

Dar la nivelul elitelor occidentale continuă, parţial, precara adecvare care, prin menajare excesivă a prezumtivelor obsesii securitare ale Moscovei, i-a dat lui Putin şansa de a se înfrupta din teritoriul ucrainean, aşa cum Moscova smulsese anterior părţi din Georgia ori Republica Moldova.

Primirea rapidă a acestor ţări sub umbrela alianţei nordatlantice, blocată de germani în 2008, ar fi împiedicat, foarte probabil, raptul. Pe moment nu s-au evaporat ezitările, în vest. Nu e sigur că liderii de la Washington şi Berlin au tras concluziile necesare din erorile lor din trecut şi vor proceda, între altele, la veritabila izolare economică a Rusiei şi la integrarea rapidă a Ucrainei şi Republicii Moldova.

Criza, e-adevărat, îi reuneşte. Dar nici unul din ei nu-şi etalează întreaga mână, nici unul nu pare să aibă curajul să le explice compatrioţilor săi întregul adevăr. Nici unul nu zugrăveşte franc, fără cosmetizări şi ocolişuri, pericolul imens care a reapărut la răsărit prin agresiune şi aruncarea în aer a ordinii europene postbelice, prin decredibilizarea totală a Moscovei, ca partener, prin declanşarea unui proces de militarizare, a cărui dinamică proprie riscă să scape de sub control.

Pacifismul continuă să fie extrem de răspândit în Germania, iar America nu şi-a revenit încă din surmenajul iscat de războaiele post nine/eleven. Refulările sunt la îndemână. Nu-i sigur deci că faptele de arme ale liderului de la Kremlin îi vor trezi definitiv la realitate pe occidentali, iar vestul se va „repara satisfăcător”, înainte ca agresiunea lui Putin să se prefacă în „apocalipsa lui Putin”.