Internaţionalizarea capitalului autohton

Este deja o axiomă slabă capitalizarea afacerilor româneşti, atomizarea lor, lipsa acută a finanţării din care derivă – un management slab, tehnologii învechite, lipsa banilor necesari procesului de inovare, canale de distribuţie şi aprovizionare rudimentare de cele mai multe ori, promovarea inexistentă sau oricum ineficientă, flux mare de personal, etc, – atomizarea acestora, lipsa unei voci coerente şi viguroase care să le reprezinte interesele în relaţia cu instituţiile statului şi, de ce nu, cu marile corporaţii, etc.

Fiecare dintre aceste vulnerabilităţi merită şi necesită o analiză în sine, dar adevărul este că ele există şi împreună formează atributele capitalului autohton ale acestui moment.
În continuare, ca un exponent al capitalurilor autohtone, ne vom referi la IMM-uri deoarece întreprinderile mari sunt în cvasi-totalitatea cazurilor sucursale sau filiale ale companiilor multinaţionale care îşi urmăresc politicile proprii de dezvoltare impuse de compania mamă, sau companii româneşti cu capital majoritar de stat unde discuţia despre internaţionalizare devine superfluuă.
Aşadar, rămânem la mult discutatele, lăudatele şi deopotrivă blamatele noastre IMM-uri. Aş fi vrut să scriu veşnicele, dar gândindu-mă la frecvenţa cu care dispar, m-am răzgândit rapid.

Care sunt de fapt IMM-urile care produc valoare? Conform indicatorilor, dintre întreprinderile mici şi mijlocii, cele care produc valoarea adăugată cea mai mare este constituită de segmentul întreprinderilor mijlocii. Iar acest fapt ne relevă cu uşurinţă o strategie viitoare dedicată creşterii segmentului IMM-urilor în ansamblu: să sprijinim focalizat întreprinderile mijlocii pentru a le ajuta să intre în segmentul celor mari şi, concomitent pe cele mici pentru a accede în segmentul celor mijlocii. Astfel creştem întregul.
În mod evident nu le-am adus în discuţie pe cele mari, dar motivul este simplu. Ele nu prea există.
Deci, dacă am dori să internaţionalizam capitalurile autohtone, la care capitaluri în mod explicit ne putem referi? Singura opţiune firească rămân astfel întreprinderile mijlocii.

Ce înseamnă de fapt internaţionalizarea capitalurilor?

Internaţionalizarea capitalului unei companii reprezintă actul de voinţă al acesteia de a se angaja în bătăliile pieţei externe, cu asumarea beneficiilor şi a riscurilor majore rezultate din această decizie.
Este adevărat, dacă acest trend sau această tendinţă devine prezentă într-un cadru mai larg al economiei, atunci „actul de curaj” nu mai este doar al lor. El devine astfel al economiei în ansamblu. Din acel moment putem vorbi de fapt de internaţionalizarea capitalurilor autohtone sau a economiei româneşti – ca abordare holistică.

Dintre toate cele şase forme de internaţionalizare cunoscute în teoria şi practica de specialitate : exportul, proiectele la cheie, licenţierea, francizarea, societăţile mixte şi filialele deţinute integral, în mod cert favorită, mai ales în acest stadiu de dezvoltare al economiei româneşti, este exportul.
O a doua candidată cu şanse bune de reuşită, mai ales pe zona Orientului şi a fostelor republici sovietice, „stan-urile”, o reprezintă societăţile mixte. Structura capitalului din ţările gazdă, impunerile şi limitările legislative şi politice, precum şi cultura economică a ţărilor respective potenţează această soluţie ca fiind una cu mari şanse de câştig.

Revenind la exporturi, este important de precizat că majoritatea companiilor şi-au început sau îşi încep expansiunea la nivel global prin intermediul exporturilor. Ulterior, dacă constată că piaţa client este suficient de promiţătoare, dezvoltă filiale deţinute integral, făcând astfel investiţii directe (greenfield investment sau brownfield investment) sau investiţii de portofoliu. Evident, cu profitul obţinut din export.

Care este cadrul care ar trebui să trezească interesul companiilor mijlocii româneşti pentru internaţionalizare, chiar plecând de la exporturi?
Sunt câteva coordonate majore: nivelul de dezvoltare, stabilitatea sau expunerea la riscuri, capitalizarea prin finanţare, informaţiile şi sprijinul instituţional.
Internaţionalizarea capitalului sau a întreprinderii este o etapă de dezvoltare a parcursului său. Este momentul în care compania a avut un parcurs intern bun şi simte nevoia să îşi întindă aripile, simte nevoia de oxigen. Segmentul de piaţa internă pe care activează nu îi mai ajunge. Vede, înţelege şi urmăreşte beneficiile internaţionalizării. Este prosperă.
În mod evident nu acesta este stadiul diverselor companii româneşti, care în aceşti ani se zbat să supravieţuiască, nu să prospere.

Este necesar deci să le aducem în stadiul în care să îşi dorească internaţionalizarea.
În momentul în care o întreprindere decide să înceapă bătălia pe alte pieţe îşi asumă prin această opţiune o multitudine de riscuri: comerciale, industriale, politice, s.a. Aceste riscuri însumate vor plana asupra companiei ca un nor de incertitudini. Aceasta este de fapt una din provocările majore ale acestui proces.
Pentru a şi le putea asuma, este necesar ca mediul economic naţional din care provine compania (în speţă românesc) să fie lipsit de riscuri majore şi incertitudini.

Este aproape imposibil pentru o companie să accepte un mediu investiţional riscant atât la nivel intern cât şi la nivel extern, în mod simultan.
Orice proces de internaţionalizare presupune costuri semnificative. Pentru personal calificat suplimentar, cercetarea pieţei, întocmirea analizelor, realizarea contactelor, achiziţii suplimentare de stocuri, distribuţie, depozitare, comunicaţii şi, nu în cele din urmă, costul creditelor comerciale.
Toate aceste costuri trebuie a fi finanţate în condiţii decente pentru companii, pentru că altfel ele devin o barieră de netrecut în calea companiilor, iar internaţionalizarea rămâne la stadiul de frumoasă intenţie.

Un capitalul autohton, firav cum este cel românesc, nu are nici o şansă să iasă pe arena internaţională dacă nu primeşte sprijin instituţional şi informaţii de calitate pertinente şi în timp util.
Aceasta este unul dintre motivele pentru care pledez pentru înfiinţarea unui Minister de Comerţ Exterior, care să includă în cadrul său un Institut de Cercetare în domeniul comerţului exterior, puternic şi bine finanţat.
Un sistem de tip evantai al Camerelor de Comerţ Bilaterale Româneşti legate într-o strânsă conexiune cu Ministerul Comerţului Exterior şi cu ambasadele României, care vor asigura flexibilitate şi o penetrare mai bună a mediului economic extern.

Acelaşi Minister, care să aibă structuri operaţionale departamentale în fiecare ambasadă românească din lume, cu obiective şi sarcini extrem de bine definite, urmărite, cuantificate şi monitorizate.
În mod cert acest sistem extern trebuie perfect sincronizat cu sistemele interne: asociaţii ale producătorilor, importatorilor, exportatorilor, asociaţii ale IMM-urilor, alte Camere de Comerţ Bilaterale, organizaţii patronale, forumuri ale oamenilor de afaceri români, camere de comerţ regionale, etc.

Acest plan poate părea unul foarte vast şi prea ambiţios, dar este singurul care va funcţiona vreodată.
Sistemul care va ajuta capitalul românesc să iasă la scenă deschisă va fi unul cu o abordare globală şi integratoare, dar cu soluţii personalizate pentru fiecare companie în parte. Acesta este de altfel şi cel mai eficient mod din punct de vedere al costurilor şi al optimizării rezultatelor.

În economie nu există miracole. Există viziune şi acţiune continuă. O acţiune care se raportează la infinitatea lucrurilor mărunte ce trebuie făcute şi îmbunătăţite permanent, lucruri ce schimbă însă viaţa corpului economic şi social şi împlinesc viziunea.
Concluzionând, ca să putem vorbi de internaţionalizarea capitalurilor româneşti trebuie mai întâi să creăm o cultură a acestor capitaluri, a antreprenoriatului.

Trebuie mai apoi să le sprijinim să devină prospere şi „însetate” de orizonturi mari. Să le asigurăm un mediu stabil, să creăm condiţiile să fie finanţate şi să le oferim un sistem integrat care să le susţină.
Sistemul care le va ajuta să iasă în lume, să devină prospere, să repatrieze profiturile, să acceadă la management modern, să investească în inovaţie, să poată plăti salariile oamenilor înalt calificaţi, să crească numărul locurilor de muncă, să cumpere tehnologie, să creeze branduri româneşti, etc.
Internaţionalizarea capitalurilor autohtone se proliferează astfel ca fiind o soluţie pentru ieşirea din subdezvoltare şi sărăcie.