Italia a câştigat pentru a patra oară trofeul, învingând Franţa în finală, cu 5-3 la loviturile de departajare. Dacă partea urâtă a competiţiei a fost eliminarea lui Zidane în finală, partea frumoasă a fost spiritul de echipă al italienilor. A fost o ediţie specială şi pentru gazde, golurile lui Miroslav Klose asigurând medalia de bronz a Germaniei. Portugalia a completat careul de aşi al competiţiei.
Cupa Mondială din 2006 a fost unul dintre cele mai vizionate evenimente din istoria televiziunii, cu 26 de miliarde de telespectatori la cele 64 de meciuri disputate pe tot parcursul turneului. Finala a atras o audienţă estimată la 715 milioane de oameni.
198 de selecţionate din toată lumea au participat în preliminarii, care au debutat în septembrie 2003. În calitate de ţară gazdă, Germania a fost calificată automată, dar Brazilia, deţinătoarea titlului, nu a beneficiat de acest privilegiu şi s-a văzut nevoită să joace meciurile de calificare.
Cele 32 de participante ale Mondialului din 2006 au fost repartizate în felul următor: 14 din Europa (Anglia, Cehia, Croaţia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Serbia şi Muntenegru, Spania, Suedia şi Ucraina), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Ecuador şi Paraguay), patru din America de Nord şi Centrală (Costa Rica, Mexic, SUA şi Trinidad-Tobago), cinci din Africa (Angola, Cote d’Ivoire, Ghana, Togo şi Tunisia) şi cinci din zona Asia-Oceania (Arabia Saudită, Australia, Coreea de Sud, Iran şi Japonia).
Dintre acestea, opt state s-au calificat pentru prima dată la CM: Angola, Cote d’Ivoire, Ghana, Togo, Trinidad-Tobago, Cehia, Ucraina şi Serbia-Muntenegru. Cehii şi ucrainenii participaseră în trecut sub egida Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice. Serbia-Muntenegru participase la Mondialul din 1998 sub denumirea Iugoslavia.
România nu s-a calificat, după un parcurs slab în preliminarii. Contabilizând, românii au reuşit opt victorii (2-1 şi 1-0 cu Finlanda, 2-1 şi 2-1 cu Macedonia, 3-0 cu Armenia, 2-0 şi 5-1 cu Andorra, 2-0 cu Cehia), trei înfrângeri (0-2 şi 0-2 cu Olanda, 0-1 cu Cehia) şi un egal (1-1 cu Armenia). Egalul cu Armenia a fost cea mai criticată partidă, mai ales că echipa caucaziană era foarte slab cotată.
Partidele Cupei Mondiale s-au desfăşurat pe 12 stadioane: Olympiastadion din Berlin, Signal Iduna Park din Dortmund, Allianz Arena din Munchen, Gottlieb Daimler Stadion din Stuttgart, Veltins Arena din Gelsenkirchen, AOL Arena din Hamburg, Commerzbank Arena din Frankfurt, Rhein Energie Stadion din Koln, AWD Arena din Hanovra, Zentralstadion din Leipzig, Fritz Walter Stadion din Kaiserslautern şi Easy Credit Stadion din Nurnberg.
A fost un turneu dominat de vechile puteri ale fotbalului. Chiar dacă echipe precum Australia, Ecuador şi Ghana au impresionat în grupe, ele nu au rezistat în competiţie. Puterile tradiţionale ale fotbalului s-au întors la rampă şi au ajuns în fazele superioare ale Mondialului. În 2002, echipe din America de Nord (SUA), Africa (Senegal) şi Asia (Coreea de Sud) au ajuns departe, dar de data aceasta lucrurile s-au schimbat. De exemplu, la Mondialul din 2006, toate cele opt sfert-finaliste au provenit din Europa şi America de Sud. Dintre acestea, şase câştigaseră Cupa în trecut, adăugându-li-se Ucraina şi Portugalia. Argentina şi Brazilia au fost eliminate în sferturi, astfel că în semifinale au ajuns doar echipe europene.
În optimi, nemţii i-au trimis acasă pe suedezi, după ce Lukas Podolski a marcat de două ori în primele 12 minute ale jocului şi a închis tabela. Argentina s-a impus în faţa Mexicului cu 2-1 în prelungiri, Maxi Rodriguez marcând golul victoriei. Aventura australienilor în Europa a luat sfârşit din cauza italienilor, care i-au depăşit cu 1-0. ‘Squadra azzurra’ a evoluat în a doua repriză în zece oameni, după eliminarea lui Materazzi. În cel mai plictisitor meci al optimilor, Elveţia şi Ucraina au terminat 0-0, după care au trecut la penalty-uri. Ucrainenii s-au impus cu 3-0, după ce elveţienii au ratat toate cele trei lovituri executate. Au intrat în istorie pentru acest rateu, fiind prima echipă care nu reuşeşte să înscrie din nicio lovitură de departajare din istoria CM. Paradoxal, elveţienii au devenit prima naţiune eliminată la un Mondial fără gol primit.
Tot în optimi, Anglia a învins Ecuador cu 1-0, după o lovitură liberă executată de Beckham. Brazilia a câştigat cu 3-0 meciul cu Ghana, într-un meci în care Ronaldo a depăşit recordul mondial de goluri la CM, deţinut până atunci de germanul Gerd Muller, şi a ajuns la cifra 15. Portugalia a trecut de Olanda după o partidă numită ulterior cel mai urât meci din istoria Cupei Mondiale: s-au acordat 16 cartonaşe galbene şi 4 roşii. Unicul gol al întâlnirii a fost înscris de Maniche. În ultima optime, Franţa şi-a revenit şi a învins Spania, o echipă bine cotată. Goluri: Franck Ribery, Patrick Viera şi Zinedine Zidane.
În sferturi, Germania şi Argentina nu au strălucit mai deloc pe teren, iar nemţii au învins, până la urmă, cu 4-2 la penalty-uri. O partidă tensionată s-a disputat la Gelsenkirchen, unde Portugalia a învins Anglia la loviturile de departajare (3-1), iar Wayne Rooney a primit cartonaş roşu. Lusitanii erau în semifinale, pentru prima dată după 40 de ani, în era lui Eusebio. Italia a trecut cu uşurinţă de debutanta Ucraina cu 3-0. Surpriza a venit de la Franţa, care a eliminat Brazilia cu 1-0, într-o partidă în care Selecao a dezamăgit aşteptările, trimiţând un singur şut pe poartă, în timp ce driblingurile lui Zidane şi colaborarea cu Thierry Henry i-au adus Franţei calificarea în semifinale.
În prima semifinală, la Dortmund, Germania şi Italia s-au înfruntat într-un duel crâncen, fără goluri. Abia în minutul 118 italienii s-au deşteptat şi au marcat prin Fabio Grosso şi Alessandro Del Piero, punând capăt invincibilităţii Mannschaft-ului.
În cealaltă semifinală, Portugalia a pierdut în faţa Franţei cu 0-1 la München. Portughezii s-au confruntat cu prezenţa a numeroşi fani ostili, veniţi atât din Franţa, cât şi din Anglia. Zidane a marcat singurul gol al meciului din penalty, iar Cristiano Ronaldo a fost acuzat de comportament nesportiv, după ce şi-a scos tricoul.
9 iulie 2006. Olympiastadion din Berlin. 69.000 de oameni prezenţi în tribune, exact ca în urmă cu patru ani la Yokohama. Arbitru: Horacio Elizondo din Argentina.
Pe de o parte, Franţa lui Zidane, cu Raymond Domenech pe banca tehnică. De cealaltă parte, o Italie unitară şi echilibrată, dirijată de Marcello Lippi.
Finala începe cu două goluri rapide. Mai întâi, Zinedine Zidane deschide scorul în urma unui penalty, în minutul 7. Italienii contestă acordarea loviturii de pedeapsă, sunt nemulţumiţi, ripostează pe lângă arbitru, iar Zambrotta se pricopseşte şi cu cartonaş galben. Scorul este egalat la scurt timp de fundaşul Marco Materazzi, gol cu capul, după o trimitere din corner a lui Andrea Pirlo. Ambele echipe au şanse de a înscrie golul victoriei în timpul regulamentar: Luca Toni loveşte bara transversală în minutul 35, în timp ce Franţei îi este refuzat un alt penalty în minutul 53, când Florent Malouda cade în careu, la intervenţia aceluiaşi Gianluca Zambrotta. Şi totuşi, nimeni nu a mai înscrie, iar la finalul celor 90 de minute de joc, tabela arată 1-1.
Se merge în prelungiri. Portarul italian Gianluigi Buffon rezistă atacurilor lui Zidane, care şutează peste bara transversală. Dar momentul crucial al partide este altul: Materazzi şi Zianae au un schimb dur de replici. Italianul îl înjură pe francez de familie, iar Zidane îi trânteşte lui Materazzi un cap în piept. Căpitanul francezilor este eliminat de pe teren. Este minutul 110. Echipa clachează, dar rezistă până la încheierea celei de-a doua reprize suplimentare.
Se trece la penalty-uri. Pirlo, Materazzi, De Rossi şi Del Piero îşi fac toţi datoria şi înscriu în poarta lui Barthez. Wiltord, Abidal şi Sagnol marchează şi ei pentru Franţa, dar şutul lui Trezeguet loveşte bara. Urmează Grossi, e penalty-ul decisiv. Înscrie, iar Italia e campioana lumii.
A fost a doua finală decisă la loviturile de departajare, după Italia-Brazilia la CM 1994. A fost al patrulea titlu mondial cucerit de Italia, care devine, totodată, a doua echipe din lume la capitolul palmares, după Brazilia (cinci Cupe). În februarie 2007, Italia s-a aflat pentru prima dată după 1993 pe primul loc în clasamentul FIFA al echipelor.
102 dintre cei 736 de jucători înregistraţi la CM din 2006 erau membri ai echipelor de club britanice. Arsenal şi Chelsea au condus clasamentul, fiecare cu câte 16 jucători în Campionatul din Germania.
Specialiştii în cercetare media au stabilit o medie de 500 milioane telespectatori pentru fiecare dintre cele 64 de meciuri jucate.
Germania a avut un val de 4,2 milioane de vizitatori şi suporteri pe parcursul anului 2006, dintre care aproximativ 3,2 milioane de suporteri s-au aflat pe stadioanele Campionatului.
Preţul biletelor de intrare pe stadion a variat: meciul de deschidere a costat între 65 şi 300 euro, meciurile din grupe – între 35 şi 100 euro, în şaisprezecimi – între 45 şi 120 euro, în sferturi – între 55 şi 180 euro, în semifinale – între 90 şi 400 euro, iar finala – între 120 şi 600 euro, în funcţie de locurile în tribune.
Olympiastadion din Berlin, care a găzduit finala CM 2006, a fost construit între anii 1934 – 1936, costând aproximativ 42 milioane de mărci germane. Capacitatea sa este de 75.000 locuri (dintre care 66.000 pe scaune). Stadionul a fost locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice din 1936.
Media de vârstă a jucătorilor de la CM Germania 2006 a fost de 27 ani şi 4 luni. Cel mai tânăr jucător era englezul Theo Walcott (născut pe 16.03.1998), iar cel mai vârstnic era Ali Boumnijel, din Tunisia (născut pe 13.04.1966). Ziua de deschidere a Campionatului, în care ţara gazdă a jucat primul meci, a coincis cu ziua de naştere a jucătorului german Miroslav Klose, născut pe 9 iunie 1978.
Dintre jucătorii prezenţi, sauditul Mohammed Al Deayea avea cele mai multe selecţii în echipa naţională (181), el jucând în patru campionate mondiale.
Un post de radio german a făcut predicţii privind câştigarea CM 2006, bazându-se pe următoarele calcule: echipa Germaniei a luat Cupa Mondială în ’54 şi în ’74. Aceste două cifre, înmulţite, dau 3.996. Ultima Cupă câştigată de Germania a fost în anul 1990. Scăzând 1990 din 3.996, se obţine 2006 – aşadar, pur matematic, Germania ar fi trebuit să câştige, conform postului radio. Numai că au intervenit italienii şi le-au stricat ploile.
La Mondialul din 2006 au participat mulţi jucători care au depăşit vârsta de 35 de ani, dar continuau cu succes să apere culorile reprezentativelor calificate la turneul final. Portarul echipei Tunisiei, Ali Boumnijel, avea vârsta de 40 de ani, alţi patru jucători, mexicanul Suarez, iranianul Daei, jucătorii din Trinidad Hislop şi Latapy – 37 de ani. Portarii echipei germane, Jens Lehmann şi Oliver Kahn, aveau 36 de ani, la fel ca şi goalkeeperul spaniol Canizares.