De ce să-i fie ruşine, ştim! Şi mai putem adăuga, pe lângă celebra palmă a lui Băsescu. Şi deloc puţine: de la tenebroasa afecere a creanţei libiene, la subjugarea unui guvern, până la miile de angajaţi ai magazinelor ambulante MIC.RO care n-au mai avut ce pune pe masa copiilor, păcăliţi fiind de capitalistul veros care a vrut să facă o afacere de succes pe banii altora. Cine vrea să citească despre multele păcate ale lui Patriciu, are, slavă Domnului, suficientă bibiliografie!
Nu este însă suficient, pentru cine vrea să-l judece!
O să încerc, în câteva rânduri să spun de ce să nu-i fie ruşine! Pentru că, până la proba contrarie, a făcut primul million NU din afaceri cu statul. Pentru că, spre deosebire de marea majoritate a celorlalţi milionari de carton, a luat nişte fierătanii de la stat, pe care se aşternea rugina, şi le-a făcut o afacere de peste un miliard de dolari. Pentru că, deşi falit, MIC.ro a fost ideea care a mişcat minţile luminate ale şefilor marilor lanţuri de retail: „Shop and Go” şi „La Doi Paşi” sunt de fapt, acelaşi lucru.
Pentru că, în momentul în care presa scrisă, cu bunele şi cu relele ei, începuse să dea semne de boală fatală, a aruncat zeci de milioane în ceea ce este, şi acum, unul dintre puţinele ziarele respectabile ale acestei ţări. Care mai stă încă pe hârtie!
Pentru că, indiferent de acuzaţii, a fost întotdeauna un pro-occidental!
Pentru că a vrut o afacere mare, mai mare decât ţara în care s-a născut! Pentru că a trăit, cât a fost în putere, ca să facă afaceri! A făcut bani ca să facă alţi bani!
Pentru că, în ciuda oricărei critici, a creat, nu a distrus!
Pentru că, deşi de multe ori s-a înşelat în alegeri, a valorizat cel mai important capital: oamenii.
În 1999, Petromidia era pe cale să devină un morman de fier vechi, ca să folosesc o sintagmă care a făcut carieră în România. Vândută iniţial turcilor producători de drojdie şi ajunsă din nou în curtea statului, oprită, a ajuns la Patriciu. Care a făcut-o, în final, cea mai mare rafinărie din ţară şi unul dintre cei mai mari exportatori. Cu un preţ, al datoriilor neplătite către stat, despre care Patriciu a spus tot timpul că sunt ale statului către el însuşi! Poate că da, poate că nu! Dar rafinăria merge, dă de muncă la câteva mii de oameni, susţine economic un oraş, produce valută (şi) pentru această ţară, spre deosebire de o altă (fostă) mare rafinărie, care, cu datorii de aproape jumătate de miliard de dolari şterse, bani care au ajuns în buzunarele prietenilor politici, a sfârşit acolo unde a sfârşit mare parte a industriei româneşti post-comuniste. Făcută cu suferinţele copilăriei multor români ajunşi acum aproape de bătrâneţe, inclusiv a subsemnatului!
Sigur, toate cele de mai sus au o contrapondere, dacă vreţi să-I spuneţi, morală. Orice om este judecat pentru faptele sale. Ca membru onorabil al cetăţii, Dinu Patriciu cu siguranţă a avut păcate. Multe! Ca om de afaceri, cu siguranţă mai puţine!
“Să vină austrieci să exploateze pădurile, danezi să facă agricultură, italieni turism, nemţi şi americani să caute şi să exploateze resursele, iar politicienii noştri să se vadă singuri la televizor. Noapte bună, ţară dragă!”, scria Dinu Patriciu într-unul dintre ultimele comentarii publicate de ziarul pe care l-a patronat.
Să se odihnească în pace!
Atât!