„Ai răcit? Dar dacă ai avea şi diaree?”

Prima confuzie împinsă cu hărnicie în opinia publică ar fi aceea că supravegherea pieţei financiar-bancare de către BNR se întinde mult dincolo de ghişeul unde se semnează contractele de credit, mai precis până la a veghea dacă debitorul va avea tot timpul bani să-şi plătească rata fără să-i fie afectat nivelul de trai şi (sau) stilul de viaţă. Cea de-a doua, că BNR este avocatul băncilor (în sensul că le ţine partea) în acest conflict. Pe cale de consecinţă, BNR e de partea rea a baricadei. Desigur, pornind de la astfel de premise false, se şi ajunge la concluzii false şi la atacuri la baionetă la adresa băncii centrale sau a conducerii sale.

În primul rând, dacă vorbim de lege şi de procese între clienţi şi bănci, de bun simţ ar fi să nu se ceară ca BNR să o încalce. Pentru că ar fi şi ilegal şi de nedorit din punct de vedere economic ca banca să intervină în contracte care reprezintă legea părţilor. Mai mult, dar foarte important de reţinut este că, oricât de cinic ar părea, BNR nu se ocupă nici de protecţia consumatorilor, nici de protecţia socială. Aceste atribuţii aparţin logic, şi cred eu că ar trebui să fie evident măcar celor care se pretind analişti economici, altor instituţii. O atribuţie extrem de importantă a băncii centrale, care este invocată însă greşit în context, este asigurarea stabilităţii financiare, în ideea că supravegherea prudenţială ca instrument pentru atingerea acestui scop s-ar extinde la nivelul deciziei personale de a lua,sau nu, un credit.

Mai pe şleau, încearcă să se atribuie unor oameni de prin banca centrală o putere supranaturală , demnă de un scenariu SF, aceea de a controla nu doar ceea ce poate şi are voie, ci chiar să opereze un sistem de tip Big Brother. Cu singura diferenţă că în acest caz, nu s-ar vâna terorişti, ci persoane imprudente în căutare de împrumuturi în altă valută decât în cea în care îşi incasează veniturile. Chiar şi în ipoteza în care un astfel de scenariu fantasmagoric ar fi real, persoana în cauză ar putea să ignore sfatul. Că de-aia are liber arbitru şi se bucură de toate drepturile fundamentale.

Sunt convins însă că există cârcotaşi de profesie ce pot pretinde că lucrurile nu stau cum am scris mai sus. Dacă supravegherea prudenţială nu se referă la imprudenţele personale, inclusiv a celor care-şi asumă riscuri valutare împrumutând franci, euro sau dolari de la bancă, atunci la ce foloseşte ea? Un răspuns sec şi extrem de neconvenabil pentru avocaţi-haiduci şi susţinătorii lor necondiţionat , ar fi: să protejeze deponenţii! O astfel de replică, deşi binemeritată, este însă foarte departe de a cuprinde vastitatea conceptului de stabilitate financiară prin prisma a ceea ce înseamnă ea din prisma atribuţiilor băncii centrale. Departe de mine aroganţa de a avea pretenţia că, în câteva rânduri, aş putea explica pe înţelesul tuturor cititorilor, sfera de cuprindere a stabilităţii financiare şi cum aceasta îşi arată efectele benefice nu doar în ce priveşte pe cei 75.000 de împrumutaţi în franci elveţieni, ci asupra vieţii tuturor cetăţenilor.

În realitate, chiar faptul că numărul celor creditaţi în franci elveţieni, este de doar 4,7 % din total, este o dovadă peremptorie a eficienţei măsurilor pentru asigurarea stabilităţii financiare luate de BNR. Riscul sistemic indus de aprecierea abruptă a francului elveţian care a afectat creditele este mic, şi acesta este un prim indiciu în a înţelege cu ce se ocupă, în fapt, între altele , BNR când se vorbeşte de stabilitatea financiară. Ea încearcă, prin instrumentele care-i stau la dispoziţie, să asigure că procesul esenţial de intermediere financiară să-şi îndeplinească funcţia ( să canalizeze fondurile excedentare de la creditori către debitorii care au nevoie de capital ) fără afectarea echilibrelor macroeconomice fundamentale.

În acest proces, extrem de complex, BNR nu este avocatul niciunei bănci, ci veghează alături de alte instituţii ale statului ca pieţele financiare, în ansamblul lor, să nu se creeze vulnerabilităţi mult mai păguboase decât cele provocate de un factor extern precum aprecierea abruptă a francului elveţian din 15 ianuarie a.c.

Reglementarea prudenţială urmăreşte aşadar gestionarea eficientă a riscurilor şi siguranţa fondurilor deponenţilor , în cazul de faţă, de ordinul milioanelor. Pseudo-soluţiile vânturate de mass-media precum şi sugestiile de intervenţie administrativă pot conduce la consecinţe extrem de grave din perspectiva stabilităţii financiare. Ca atare, daca BNR le-ar lua în seamă, ar acţiona în sens contrar unuia dintre bunurile publice pe care societatea le aşteaptă de la băncile centrale.

Din această perspectivă, este important ca măcar cei ce se pretind analişti economici sau formatori de opinie să dea dovadă de responsabilitate atunci când scriu despre bani şi bănci. Formarea de curente de opinie care să gripeze intermiederea financiară într-un moment în care aceasta suferă consecinţele severe ale crizei financiare internaţionale, se poate dovedi periculoasă pentru toată lumea , aici incluzând şi pe cei imprumutaţi în franci elveţieni. Aceasta acţionează, de pildă , împotriva relansării creditării sectorului real şi pe cale de consecinţă a intreprinderilor unde poate lucrează şi unii dintre aceştia. Asumarea riscului valutar, chiar şi împărţit cu băncile este cred, evident de preferat creşterii şomajului. Pierderea de locuri de muncă poate fi un efect extrem de neplăcut în situaţia debitorilor în orice monedă. De aceea, insistenţa cu care se întinde pelteaua soluţiilor nerealiste, mi-aduce aminte de o reclamă la un medicament de protecţie a stomacului, ce am impresia că se potriveşte tare bine:
Ai răcit? Dar dacă ai avea şi diaree?

Daniel Oanţă este expert al Băncii Naţionale a României