A pierdut Occidentul războiul împotriva jihadismului? „Eşec total după 20 de ani” – comentariu AFP

Cenuşa Turnurile Gemene de la New York încă fumega atunci când preşedintele George W. Bush lansa ceea ce el a numit rând pe rând ‘cruciada’ sau ‘războiul’ contra terorismului. În vizor se afla regimul talibanilor în Afganistan, vinovat de a fi lăsat Al-Qaida să pregătească atentatul cu cele mai multe victime comis vreodată împotriva unui stat occidental.

După doi ani şi o victorie militară, Bush afirma în ianuarie 2003, în tradiţionalul discurs prezidenţial despre starea Uniunii: ‘În Afganistan, noi am contribuit să eliberăm poporul oprimat şi vom continua să-l ajutăm să-şi facă o ţară sigură, să-şi reconstruiască societatea şi să-şi instruiască toţi copiii, băieţi şi fete’, scrie Agerpres.

Istoria nu l-a ascultat însă pe Bush. Talibanii au recucerit capitala Kabul şi instaurează sharia. Indiferent dacă discursurile lor liniştitoare sunt considerate credibile sau nu, cei care conduc acum ţara sunt islamişti ultraradicali, foarte apropiaţi de Al-Qaida.

Aşadar, războiul contra terorismului a eşuat? ‘Au reuşit să-l ucidă pe Bin Laden, dar, dacă obiectivul era să pună capăt jihadismului transnaţional, atunci este un eşec total’, răspunde fără ezitare Abdul Sayed, politolog la Universitatea din Lund, Suedia.

Desigur, SUA nu au mai fost victima unui astfel de atac după 2001. Însă obiectivele fixate ‘erau de neatins’, ‘terorismul nu poate fi înfrânt, ameninţarea evoluează constant’, remarcă Assaf Moghadam, de la Institutul internaţional pentru contraterorism (ICT) din Israel.

Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale (CSIS) de la Washington a estimat în 2018 că numărul grupărilor active, 67, era la cel mai înalt nivel de după 1980. În ce priveşte numărul luptătorilor, acesta varia, conform surselor compilate de CSIS, între 100.000 şi 230.000. Adică o creştere cu 270% faţă de estimările din 2001. Chiar admiţând că cifrele sunt discutabile, tendinţa este incontestabilă.

Având în vedere cheltuielile angajate – neîndoielnic, peste o mie de miliarde de dolari doar de către americani în Afganistan -, bilanţul este dezastruos şi trimite la erori evidente, consideră analiştii.

Astfel, răsturnarea regimului lui Saddam Hussein în Irak în 2003 este citată drept o greşeală majoră. ‘Aceasta a permis Al-Qaida să se resusciteze, ceea ce a pus bazele creării (grupării) Stat Islamic’, afirmă Seth Jones, expert în terorism la CSIS.

Dincolo de aceasta, observatorii descriu o strategie care a privilegiat confruntarea, fără a ţine suficient cont de climatul în care prosperă jihadismul: război, haos, proastă guvernare, corupţie.

‘Conflicte precum cel din Siria pot mobiliza şi radicaliza mii de combatanţi în scurt timp’, relevă Tore Hamming, cercetător la Departamentul de studii de război al King’s College din Londra. ‘Problema majoră nu este militară. Unul din mecanismele cele mai puternice pentru a preveni recrutarea de militanţi islamişti este să le furnizezi oamenilor alternative mai bune. Armele nu fac asta’, explică el.

După 20 ani de la 11 septembrie 2001, peisajul s-a schimbat, aşadar, complet. Jihadismul era monocefal, încarnat de Al-Qaida; acum este bicefal de la crearea SI şi proclamarea ‘califatului’ în teritorii din Irak şi Siria, urmată de cinci ani (2014-2019) de atrocităţi transmise în direct pe reţelele sociale.

Amploarea geografică a ameninţării jihadiste s-a schimbat şi ea. Dacă grupările se limitau până atunci la Orientul Mijlociu, acum lovesc şi în cele patru colţuri ale Africii, în cea mai mare parte a lumii arabe, ca şi în Asia de Sud şi de Sud-Est.

Legăturile între aceste grupări jihadiste sunt laxe, relaţiile lor cu centralele sunt adesea slabe. Revendicările lor locale primează faţă de ambiţiile internaţionale. Însă unele dintre ele ‘au devenit actori politici importanţi’, constată Assaf Moghadam. ‘Nu mai vorbim despre un mic număr de oameni care trebuie puşi pe o listă de supraveghere. Ameninţarea a făcut metastaze. Există un număr mai mare de regimuri, în zone dispersate, care se confruntă cu extremismul violent’, explică el.

Africa a devenit astfel noua frontieră a jihadismului între Sahel şi Maghreb, Somalia şi Libia, Mozambic şi Republica Democratică Congo (RDC). O expansiune care relevă şi ea un eşec.

Frontul jihadului ‘s-a deplasat din Orientul Mijlociu spre Africa şi nu cred că această evoluţie a fost anticipată’, regretă Brenda Githing’u, analist la Johannesburg în domeniul contraterorismului, evocând incapacitatea occidentalilor ‘de a prevedea apariţia unui nou câmp de bătălie şi de a lua în calcul potenţialul Africii în ce priveşte noul jihad’.

Dar, şi de partea occidentală, vremurile s-au schimbat. Ordinea mondială s-a transformat. 11 septembrie a proclamat, de pe o zi pe alta, terorismul islamist ca ‘inamicul numărul unu’ al SUA şi aliaţilor lor. De atunci, tensiunile s-au amplificat cu Iranul, Rusia şi mai ales China.

‘Statele Unite şi-au schimbat priorităţile’ şi se îngrijorează, la fel ca alte state occidentale, de ameninţarea chineză, spune Seth Jones. ‘Există o imensă dezbatere în interiorul comunităţii americane de informaţii dacă trebuie sau nu să se continue îndepărtarea de antiterorism’, adaugă el.

Or, alte ameninţări îşi fac apariţia. Desigur, nici Al-Qaida şi nici SI nu par să aibă mijloacele de a lovi imediat Occidentul printr-un atentat în masă, aşa cum s-a întâmplat la Paris la 13 noiembrie 2015. Însă poliţiile şi serviciile de informaţii sunt debordate de ‘lupii solitari’ şi alţi militanţi izolaţi, unii născuţi chiar în ţările pe care le lovesc, adesea radicalizaţi pe internet şi care ucid în orb, în numele unuia sau al altuia, cu un cuţit, o armă de foc, un camion.

După 20 de ani, ameninţarea jihadistă nu este, prin urmare, câtuşi de puţin învinsă, ea a suferit mutaţii. Eficacitatea sa chiar a făcut emuli în rândul adepţilor supremaţiei albilor şi al extremiştilor de dreapta.

Cu certitudine, aceasta va fi provocarea anilor ce vin, se teme Assaf Moghadam. ‘Există un anumit grad de toleranţă şi de simpatie în Occident pentru ideile de extremă dreapta’, care ‘se hrănesc abundent din naţionalism, care a fost o ideologie puternică de un secol şi jumătate’, mai constată expertul citat în comentariul AFP.