Aberaţia interdependenţei China – Europa – SUA

Se ştie deja că între economia chineză şi cea americană legăturile sunt atât de profunde, încât ele formează acum un fel de constelaţie relaţională imposibil de separat, cu un imens avantaj la export totuşi pentru China. Acest tip de întrepătrundere, de ţesut economic complicat şi ireversibil, începe să fie construit şi cu europenii. Nu degeaba se tem în aceste condiţii chinezii că rateurile economice ale bătrânului continent ar putea avea efecte şi în China, aşa cum orice recesiune din Statele Unite este resimţită şi pe teritoriul chinez, scrie RFI.

Preşedintele Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, a ţinut de altfel să precizeze, prefaţând această reuniune: „Economiile noastre sunt atât de interdependente că orice modificare a ritmului de creştere economică în Eruopa afectează China, şi invers”. Şi în acest caz însă există un profund dezechilibru între cât importă China din Europa şi cât exportă ea pe vechiul continent, unde încearcă să-şi plaseze pionii cât mai bine pentru a cumpăra tehnologie şi întreprinderi.

„Europa a devenit destinaţia prioritară a investiţiilor chineze în străinătate”, scrie cotidianul economic Les Echos. Chiar dacă Cotidianul Poporului de la Beijing a publicat, în contextul acestui summit, un articol ititulat „China nu vrea să cumpere Europa”, toţi economiştii ştiu cum procedează chinezii şi ce caută într-o Europă uşor, sau chiar bine de tot, debusolată.

Anul trecut, chinezii au investit 10 miliarde de dolari în Europa, sub formă de diverse participări: în sistemul de distribuire a apei potabile la Londra, în producţia de elctricitate din Portugalia, în industria chimică din Norvegia, în domeniul construcţiilor de utilaje grele din Germania sau în industria yachturilor de lux din Italia. Investiţiile, fuziunile de intrepirnderi, participările, toţi aceşti mici paşi crează o reţea tot mai densă a prezenţei chineze în Europa, şi în nici un caz ea nu se va opri. Legislaţia europeană permite practic această formă de economie globalizată pe care unii o consideră sinucigaşă pentru Europa. Iar în materie de mijloace, China rămâne redutabilă, întrucât dispune de rezerve de schimb de ordinul a 3200 de miliarde de dolari.

Mai există însă angoasa unei recesiuni în Europa, ceea ce ar limita ofensiva chineză pe piaţa bătrânului continent. Iată de ce, total „dezinteresat”, Beijingul le-a propus europenilor să participe mai întâi la la Fondul european de Stabilitate Financiară, apoi la succesorul său, la Mecanismul european de Stabilitate, care ar urma să devină funcţional în iulie. Europa şi China au semnat un parteneriat strategic global în 2003, cu un „potenţial enorm” de schimburi, cum spune domnul Van Rompuy.

Merită însă semnalat, pentru amatorii de curiozităţi ale lumii contemporane, că acest extrem de fructuos parteneriat cu chinezii se duce fără ca europenii să fi recunoscut Chinei statutul de economie de piaţă. De altfel Organizaţia Mondială a Comerţului prevede abia în 2016 o eventuală recunoaştere a acestui statut. Nu ne putem deci împiedica această întrebare: cum poate deveni o ţară a doua economie mondială, fără să i se recunoască statutul de economie de piaţă? Deja că nu este o democraţie, dar nimeni nu-şi mai pune această problemă acum pe planetă. Cum este posibil însă ca două spaţii ale democraţiei şi prin excelenţă ale economiei de piaţă, precum Statele Unite şi Europa, să intre în profundă interdependenţă vitală cu un al treilea, care nu este nici democraţie şi nici economie de piaţă, iată ceva care în termeni de bun simţ s-ar numi aberaţie.