Cât de mult se poate ieftini benzina după acordul istoric cu Iranul. Schimbare de forţe în jurul României

Acordul istoric dintre Iran şi marile puteri – SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania – va înclina balanţa puterii în Orientul Mijlociu şi va reintroduce pe piaţa petrolului marele absent al ultimilor ani. Înaintea embargoului instituit în 2006, Iranul avea o cotă de piaţă de aproximativ 40% în importurile de petrol crud ale Europei. Republica Islamică este pe locul patru în lume în topul rezervelor de petrol şi pe locul al doilea în privinţa rezervelor de gaze naturale.

România este importator net de petrol

În prezent, în ţara noastră mai funcţionează trei rafinării de petrol – Petromidia (Rompetrol), Petrobrazi (OMV Petrom) şi Petrotel-LukOil Ploieşti (LukOil). Anul trecut, cele trei unităţi au prelucrat aproximativ 10,5 milioane de tone de ţiţei, din care 36% din producţia internă, controlată de Petrom, iar restul din importuri, în principal din Kazahstan şi Rusia. Petromidia grupului Rompetrol, cu acţionariat kazah, a prelucrat petrol crut important din Kazahstan, în timp ce Petrotel-LukOil se aprovizionează în principal din Rusia. Petrom a prelucrat anul trecut la Petrobrazi 3,7 milioane de tone de petrol, extras din România. Capacitatea rafinăriei Petrobrazi a fost ajustată, de altfel, pentru a procesa întreaga producţie de ţiţei a OMV Petrom în România.

Pe datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, importurile de petrol crud au totalizat anul trecut 6,72 milioane de tone, din care 4,19 milioane de tone din Kazahstan şi 2,34 milioane de tone din Rusia.

Până la jumătatea deceniului trecut, Iranul a fost una dintre principalele surse de aprovizionare cu petrol din import ale României. Înainte de Revoluţie şi în primii ani după ’90, Iranul exporta în România, în fiecare an, cantităţi de ţiţei crud de ordinul milioanelor de tone, potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică.

Odată cu apariţia tensiunilor internaţionale privind programul nuclear al Iranului, dar şi ca urmare a schimbărilor aduse de tranziţie şi privatizări în industria petrolieră românească, importurile au scăzut, iar Kazahstanul s-a impus ca una dintre principalele surse de aprovizionare cu petrol din import. Rusia a rămas, ca şi înainte de ’89, un important exportator de ţiţei către România.

Ce înseamnă acordul iranian pentru România

O scădere a preţului internaţional al barilului de petrol ar avantaja industria de rafinare din România, dar şi pe consumatori, deoarece aprovizionarea rafinăriilor cu materie primă este una dintre componentele importante ale preţului la pompă. Spre exemplu, iarna trecută am putut remarca o scădere abruptă a preţului carburanţilor în România sub 5 lei pe litru, de la peste 6,3 lei în vara anului trecut, după ce cotaţiile internaţionale ale ţiţeiului s-au înjumătăţit în doar şase luni. Aşadar, o scădere de peste 50% a preţului petrolului a condus la o reducere cu aproximativ 20% a preţului la pompă în România, cu întârzierea firească produsă de intrarea materiei prime mai ieftine pe lanţul de producţie.

„Este de anticipat un impact asupra preţului barilului. Probabil Iranul va deveni o destinaţie mai prietenoasă pentru investitori în sectorul de petrol şi gaze. Producţia iraniană de petrol ar putea reveni mai sus decât nivelurile de dinainte de embargo, deja după acord câteva companii mari şi-au anunţat interesul să investească în Iran. Cu siguranţă va fi un impact pozitiv pentru consumatori”, a declarat pentru ECONOMICA.NET Răzvan Nicolescu, fost ministru al Energiei, în prezent Executive Lead Advisor la Deloitte.

„Există compatibilitate între tipul de crud prelucrat în unele dintre rafinăriile din România şi cel produs în Iran. Ar putea fi o oportunitate pentru industria de rafinare”, a mai spus Nicolescu.

Desigur, taxele şi accizele rămân componenta dominantă a preţului plătit de români pentru carburanţii auto, umflat de TVA-ul de 24%, supraacizare şi taxa pe stâlp.

O scădere de 50% a cotaţiei barilului de petrol, în această iarnă, a antrenat după sine o ieftinire medie a carburanţilor de circa 20% pe piaţa românească. Pe cale de consecinţă şi considerând un curs de schimb leu-dolar relativ stabil, o scădere de 25% a barilului de ţiţei (de la 50 de dolari crude oil la 38 de dolari) ar induce o ieftinire la pompă a carburanţilor de circa 10%. Astfel, considerând acum un preţ mediu al motorinei de 5,40 şi unul al benzinei de 5,80 lei, efectul revenirii Iranului pe pieţele internaţionale de ţiţei ar fi că, în România, am putea să cumpărăm motorina, la anul, cu 4,86 lei, iar benzina cu 5,22 lei. Acesta este doar un calcul aproximativ făcut de ECONOMICA.NET şi nu recomandăm luarea unor decizii financiare pe baza sa.

Nabucco învie din cenuşă

Pe de altă parte, România poate deveni ţară de tranzit pentru gazul iranian exportat către Europa, printr-un proiect de tipul Nabucco, subliniază Răzvan Nicolescu.

Proiectul gazoductului Nabucco, susţinut de UE şi SUA, ar fi trebuit să aducă gaze naturale din Orientul Mijlociu şi regiunea Mării Caspice către Europa, reducând astfel dependenţa consumatorilor de pe continent de gazele ruseşti. Nabucco s-a împotmolit însă după eşecul negocierilor cu Azerbaijanul, care a luat locul Iranului ca principal furnizor de gaze pentru proiectul european după adoptarea sancţiunilor şi introducerea embargoului împotriva Republicii Islamice.

Nabucco ar fi traversat şi România în drum spre centrul Europei.

„În concluzie, o primă consecinţă (a acordului – n.r.) va fi impactul pe cotaţia barilului. Doi, tranzitul de gaz printr-un proiect de genul Nabucco. Şi trei – posibil impact pozitiv pe industria de rafinare. De asemenea, acordul va ajuta la stabilitatea întregii regiuni (Orientul Milociu – n.r.”, conchide fostul ministru al Energiei, consultat de ECONOMICA.NET.

Scade preţul petrolului?

Acordul nuclear anunţat marţea trecută între Iran şi marile puteri a fost caracterizat drept istoric şi monumental. Odată cu eliminarea treptată a sancţiunilor financiare şi a embargoului pe exportul de petrol al Iranului, vase încărcate cu ţiţei iranian vor împânzi din nou mările şi oceanele lumii, într-o piaţă unde preţurile s-au înjumătăţit oricum în ultimele 12 luni pe fondul supraofertei şi jocului la ofsaid în care s-au angajat membrii OPEC pentru a-i scoate din piaţă pe producătorii de gaze şi petrol de şist din Statele Unite, care au transformat cea mai mare economie a lumii din importator net în jucător neutru.

Reacţia imediată a cotaţiei barilului de petrol la acordul marilor puteri cu Iranul a fost cea aşteptată: preţurile s-au dus în jos cu mai bine de 2% marţea trecută, după apariţia primelor informaţii privind semnarea înţelegerii. Preţurile n-au stat însă acolo prea mult timp şi au revenit în uşoară urcare. Într-un fel explicabil: investitorii anticipaseră că negocierile de la Viena se vor încheia cu un acord, după săptămâni de tatonare şi declaraţii optimiste din ambele tabere. În acelaşi timp, fondurile de hedging şi ceilalţi speculatori şi-au plasat încă din primăvară pariurile pe deprecierea barilului de petrol.
Totodată, exporturile Iranului nu vor reveni dintr-un foc la nivelurile de altă dată. Embargoul va fi ridicat treptat, iar creşterea producţiei, încheierea de noi contracte şi organizarea logistică de noi exporturi necesită timp. Pe termen lung, Iranul are nevoie de investitori străini în industria de petrol şi gaze, pentru investiţii şi pentru acces la noile tehnologii.

Specialiştii anticipează însă că, începând din 2016, acordul cu Iranul va începe să se vadă în piaţa petrolului. Compania de consultanţă Clearview Energy Partners, din Washington, estimează că, în absenţa unor surprize pe piaţă, exporturile iraniene de petrol au potenţialul să reducă preţul unui baril cu până la 12 dolari până la sfârşitul anului viitor.

Barilul de petrol WTI, de referinţă în SUA, se tranzacţionează la ora publicării acestui articol la 50,36 dolari, nemişcat faţă de cotaţia de marţea trecută. O evoluţie asemănătoare a avut şi ţiţeiul Brent, de referinţă în Europa, care se tranzacţionează la 57 de dolari pe baril.

Iranul exportă în prezent aproximativ un milion de barili de petrol pe zi, mai puţin de jumătate faţă de exporturile dinaintea embargoului. Principalii cumpărători sunt China, India, Japonia şi Coreea de Sud, alături de Turcia şi Taiwan, toate aceste ţări importând ţiţei iranian după ce au obţinut din partea Statelor Unite excepţii de la sancţiunile financiare. În urma acordului aceste ţări şi-ar putea majora importurile din Iran, în detrimentul celorlalte surse de aprovizionare – Nigeria, Rusia, statele din regiunea Caspică, Norgegia şi Irakul – care ar putea căuta la rândul lor alţi cumpărători pentru materia primă. Am avea de-a face, deci, cu un efect în lanţ care ar pune presiune pe preţul petrolului.

Asia va fi probabil principala ţintă a iranienilor pentru creşterea exporturilor de petrol, având în vedere că este singura regiune din lume care reuşeşte încă o creştere economică susţinută, şi implicit o creştere constantă a consumului de resurse. Europa, client vechi al Iranului, va fi de asemenea vizată. Petroliştii iranieni se vor confrunta însă cu o concurenţă mai intensă. În anii cât au fost sub embargo, Statele Unite, cel mai mare consumator, au încetat să mai importe gaze şi au redus puternic importurile de petrol, şi în consecinţă oferta la nivel global a crescut – mai mult petrol pentru mai puţini clienţi, în contextul situaţiei de recesiune din Europa. În privinţa negocierilor cu eventualii cumpărători, Iranul obişnuieşte să vândă la preţul pieţei, însă este loc de creativitate în ceea ce priveşte finanţarea achiziţilor de ţiţei iranian.

Context

Cu o economie de 400 de miliarde de dolari, o piaţă de desfacere de aproape 80 de milioane de locuitori şi oportunităţi ample de privatizare, business şi turism, pe lângă resursele energetice uriaşe, Iranul nu va întârzia să atragă investitori străini în urma acordului cu marile puteri, care prevede ridicarea embargoului şi a sancţiunilor impuse de SUA, UE şi ONU în schimbul unei frânări pe termen lung a programul nuclear dezvoltat de Teheran, considerat de Israel şi puterile occidentale drept un proiect având ca scop producţia armei atomice. Sancţiunile vor fi retrase treptat, în timp ce restricţionarea programului nuclear al Iranului va fi supravegheată de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.

Odată cu ridicarea sancţiunilor, Teheranul speră că va atrage marile companii petroliere internaţionale în sectorul de explorare şi producţie, pentru a-şi dezvolta uriaşele rezerve de petrol şi gaze. Oficiali iranieni s-au întâlnit deja cu reprezentanţi ai BP, Shell, Total şi Eni, iar noul model de contract pentru explorare şi producţie va fi anunţat spre sfârşitul acestui an. Embargoul american pe importurile de petrol în SUA a rămas însă în vigoare, iar companiile petroliere americane sunt încă vizate de restricţii severe privind afaerile cu Iranul.

Germania a trimis deja în Iran o delegaţie de oameni de afaceri şi industriaşi condusă de ministrul Economiei Sigman Gabriel. Nemţii vor exporturi de patru ori mai mari către Iran, faţă de nivelul de 2,4 miliarde de euro din 2014, într-un orizont de 3-4 ani. După germani, la Teheran vor merge delegaţii din Spania şi Franţa.

Turcii îşi simt deja ameninţată poziţia în regiune, atât în materie de energie cât şi de securitate, în timp ce mediul de afaceri turc s-a mobilizat deja în aşteptarea creşterii puternice a comerţului cu Iranul, precum şi în speranţa dublării numărului de turişti din Republica Islamică. Turcia este cel mai important aliat NATO al României la Marea Neagră.

Israelul, cel mai important aliat al Statelor Unite în regiune, continuă să critice în cei mai duri termeni acordul privind programul nuclear al Iranului. Principala reclamaţie venită de la Tel Aviv este că un Iran mai prosper, cu o economie mai deschisă, poate contribui la întărirea gherilelor ostile Israelului din Liban şi teritoriile palestiniene şi poate conduce, de asemenea, la o cursă de înarmare între Iran şi statele arabe rivale din regiune, în frunte cu Arabia Saudită, care duc de asemenea o politică neprietenoasă faţă de Israel.

În pofida acordului încheiat marţea trecută, la Viena, după ani buni de negocieri, tensiuni continuă să existe atât la Teheran, cât şi la Washington. Pe de o parte, Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, continuă să înfiereze Statele Unite şi Israelul şi promite că Teheranul nu îşi va schimba politica în ceea ce priveşte susţinerea aliaţilor săi din Siria, Irak, Bahrain, Yemen, Liban şi teritoriile Palestiniene. De cealaltă parte, Congresul Statelor Unite pare mai degrabă ostil acordului înainte de ratificarea necesară, mai mulţi congresmeni afişându-se susţinători ai poziţiei Israelului.

Acordul nuclear cu Iranul a fost tratat de administraţia Obama drept un scop în sine, însă poate fi remarcată şi încadrarea în contextul geopolitic actual. Anexarea Peninsulei Crimeea şi conflictul care arde mocnit în estul şi sud-estul Ucrainei au determinat UE şi SUA să impună sancţiuni economice împotriva Rusiei. Măsurile punitive au fost limitate însă de dependenţa europenilor de gazul rusesc, precum şi de vastele interese de afaceri ale companiilor vest-europene în Rusia, o piaţă de desfacere importantă atât prin creşterea consumului în timpul anilor de boom, cât şi prin potenţialul de creştere pe termen lung. Rusia, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, a participat la negocierile cu Iranul, iar încheierea cu succes a unui acord pare că a dezgheţat dialogul dintre Moscova şi Washington.

Totodată, haosul generat în Orientul Mijlociu, în Siria, Irak, Yemen, de gruparea ISIS/ISIL/Stat Islamic a dat naştere unor interese comune pe o ipotetică axă Washington – Teheran. Iranul are capacitatea şi influenţa de a interveni în zone unde accesul Statelor Unite este limitat, precum Siria şi Irakul, iar Statele Unite au căutat parcă, în ultimii ani, un nou instrument de presiune în relaţia cu principalii săi aliaţi din Orientul Mijlociu, Israelul şi Arabia Saudită, cunoscuţi mai degrabă ca rigizi, iar dezlănţuirea Iranului ca rival regional puternic poate servi şi în acest scop.

Iranul pare să aibă mâna câştigătoare şi, dacă va persevera în eforturile diplomatice, are şansa să-şi realizeze potenţialul economic şi politic în următoriul deceniu, să-şi extindă influenţa în regiune şi să redevină un jucător important la nivel global.

Surse: date INS; Bloomberg, Platts, Reuters, CNN, Wall Street Journal, Hurriyet