Adoptarea euro: facem cincinalul în 4 ani jumate?

În săptămânile premergătoare înaintării raportului către Bruxelles, a avut loc un soi de efervescenţă a dezbaterilor pe tema aderării la zona euro, concentrate pe criteriile îndeplinite nominal versus o mai slabă convergenţă reală. Dat fiind faptul că nu se pune problema dacă (adoptarea euro e obligatorie), ci când va avea loc aceasta, adevăratul scop al acestor dezbateri, dincolo de incontestabila lor valoare teoretică, îmi pare să fi fost oportunitatea fixării oficiale a unei ţinte în sensul unui angajament formal avansat Comisiei Europene.

Poate greşesc, dar percepţia este că, în sinteză, din punct de vedere economic, concluzia a fost că nu suntem pregătiţi să facem pasul. Bref, nu fără argumente destul de convingătoare, au fost formulate, pe alocuri dramatic, dezavantajele şi riscurile unei aderări pripite şi nu s-a spus mai nimic despre beneficii. Într-o zonă euro, chiar ea pusă greu la încercare de imperfecţiunea construcţiei uniunii monetare, să zicem că este explicabil. Aşadar, entuziasm zero, temeri cât cuprinde…

Cu toate acestea, guvernul a decis să includă data de 1 ianuarie 2019, cu valoare de angajament pentru adoptarea monedei unice. Suntem fruntaşi pe ramură în condiţiile în care, de exemplu, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia şi Ungaria au decis să stea în expectativă. Dacă argumentele economice/riscuri/temeri arătau şi arată că data fixată este mai degrabă nerealistă, atunci au prevalat raţiuni politice. Din acest punct de vedere, rezultă că opinia potrivit căreia este bine să existe un termen ambiţios, pentru că numai aşa se mişcă lucrurile în direcţia corectă a fost însuşită. Şi este adevărat, istoria recentă demonstrează că progresele făcute de România pe calea reformelor (atunci când acestea au avut loc) s-au realizat aproape exclusiv sub supravegherea sau constrângerea unor acorduri externe.

Concret, respectarea datei ţintă presupune un angajament implicit pentru păstrarea în parametrii a criteriilor nominale şi avans în ce priveşte convergenţa reală.

Acestea fiind zise şi revenind la comparaţia cu planul cincinal, pentru succesul operaţiunii este nevoie de mobilizare exemplară şi consens politic. Până acum nu o avem nici pe una, nici pe cealaltă, iar raportările false şi triumfaliste de pe vremea răposatului sunt excluse. Presiunea timpului este însă mare. Data de 1 ianuarie 2019 presupune, de pildă, intrarea României în mecanismul cursului de schimb ERM II chiar de la începutul anului viitor, cu stabilirea parităţii centrale (care poate fi şi cea de conversie efectivă) şi a culoarului de variaţie, după care urmează testarea capacităţii economiei româneşti de a funcţiona în condiţiile unui curs de schimb fix. A cărui „ţintire” va fi în sarcina BNR pentru minim 2 ani.

Aceasta înseamnă că economia trebuie să funcţioneze ca şi cum ar fi în zona euro, fără pârghia cursului de schimb, cea care s-a dovedit a fi un instrument eficient în contracarea şocurilor crizei recente. În plan intern, acest fapt reclamă consolidare şi disciplină fiscală şi, ca atare, responsabilitate politică. Fără un document care să transceadă ciclurile electorale (2016, 2018) pentru consemnarea scrisă a consensului politic exerciţiul este şi costisitor şi extrem de riscant.

Concomitent, este obligatorie declanşarea unei ample campanii de informare a populaţiei, procesul nu se poate desfăşura în silentio stampa sau doar în dezbateri elitiste prin săli de hotel. Pentru că toţi românii trebuie să înţeleagă exact de ce aderarea la zona euro nu este o simplă schimbare de monedă, percepţie relevată de guvernatorul Mugur Isărescu, drept cel mai mare pericol.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR