Adrian Vasilescu (BNR), interviu Agerpres: Dacă nu era al doilea război mondial, România era o mare putere economică

AGERPRES: Prin ce s-a evidenţiat anul 2014 din punctul dumneavoastră de vedere?

Adrian Vasilescu: 2014 a scos în evidenţă un fenomen pe care l-aş numi paradoxul românesc. Desigur, pot să argumentez. În economia românească, a fost reliefată o linie de succes, căreia i-au dat contur indicatori ce fac măsurători exacte, dar numai o mică parte a populaţiei şi prea puţini operatori economici cred în acest adevăr. Şi când spun paradox, am în vedere în primul rând faptul că au ajuns să creadă cei de la FMI, cei de la Comisia Europeană, de la Banca Mondială, după analizele făcute de delegaţii lor care a fost aici la sfârşitul anului 2014, cred multe ziare din străinătate, dar acest adevăr nu e crezut şi la noi. Oamenii se uită ce au în conturi, ce au în buzunare, ce au pe masă şi îşi fac propria lor judecată.

AGERPRES: Cum definiţi această linie de succes?
Adrian Vasilescu: Când spun linie de succes, iau în calcul seria de indicatori ce alcătuiesc realitatea macroeconomică: PIB, mişcare preţurilor, creditele şi dobânzile la credite, datoria publică, rata de schimb leu-euro, contul curent. Sigur, mulţi se pot întreba cu ce îi încălzeşte această macrostabilitate dacă nu o văd în buzunare. Şi pentru că există această întrebare şi această presiune în societatea românească, voi încerca o comparaţie. Dacă un corp uman, al unui ins care se pregăteşte pentru o performanţă (examen de admitere la facultate, examen de licenţă, teză de doctorat, un interviu pentru admiterea într-o slujbă sau o competiţie sportivă), o febră mare, o criză biliară, o afecţiune cardiacă etc. ar face imposibilă sau măcar dificilă nu doar obţinerea performanţei, ci chiar participarea la competiţie. Acelaşi blocaj îl poate suporta corpul economic. În situaţii de instabilitate macro (inflaţie galopantă, deficite bugetare şi de cont curent prea mari, dobânzi ridicate) performanţele în sistemele micro (companii de stat, companii private) devin imposibile. Şi apoi, nici faptul că macrostabilitatea nu se simte în buzunare nu e tocmai adevărat. Bunăoară, este dovedit statistic că atunci când scade inflaţia creşte puterea de cumpărare.

AGERPRES: Dar ce se întâmplă când stabilitatea este cauzată de decizii greşite la nivel micro?
Adrian Vasilescu: Există o legătură puternică între cele două sisteme: sistemul microeconomic şi cel macroeconomic. Dacă sistemul micro nu face performanţe şi nu face profit, de unde impozite pe profit care să alimenteze bugetul statului?

AGERPRES: Putem menţiona aici şi evaziunea fiscală?
Adrian Vasilescu: Negreşit! Numai că această problemă nu se poate rezolva într-un an sau doi. Va fi nevoie de ani buni în care să predomine o politică înţeleaptă, care trebui să aibă în vedere şi acest aspect, încasarea taxelor şi impozitelor la un nivel acceptabil.

AGERPRES: Să revenim la macrostabilitate. Ce înseamnă acest succes pentru România?
Adrian Vasilescu: Prima oară, în 25 de ani, România îndeplineşte toţi indicatorii nominali pentru intrarea în zona euro. Avem macrostabilitate. Sigur, aşa cum sunt regulile acum, mai trebuie să fie îndepliniţi şi indicatorii reali. Cu indicatorii nominali asiguraţi, se poate însă merge mai departe către indicatorii reali. Cel mai important şi cel mai greu de obţinut fiind PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. La acest capitol, România ocupă penultimul loc în Uniunea Europeană din 28 de ţări, după noi fiind doar bulgarii. Vă propun un exerciţiu. Să ne imaginăm că avem în faţă un tablou, cu cele 28 de ţări din Uniunea Europeană, şi să trasăm trei coloane: una cu numărul de locuitori din fiecare ţară, alta cu valoarea PIB-ului şi a treia cu PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. Cifrele ne ajută să desenăm, de la stânga sus spre dreapta jos, o linie oblică cu trei de şapte. Primul şapte îl încercuim în prima coloană – populaţia din fiecare ţară, România fiind a şaptea ţară din UE după numărul de locuitori. Un al doilea şapte, îl încercuim în numărul 17, pe coloana a doua, ceva mai jos, unde sunt valorile PIB-ului în expresie monetară. Acolo, cu un PIB de 150 de miliarde de euro, România este pe locul 17. Şi linia va merge în continuare, în jos, până la locul 27, România, în ceea ce priveşte PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare fiind a 27-a ţară. Dacă ne uităm în sus, de acolo din coadă, unde suntem noi, o să vedem că sunt mai multe ţări cu populaţii mult mai mici, dar cu volume ale PIB mai mari. Sau chiar dacă au volume mai mici, împart PIB-ul la mai puţini locuitori. Iată un exemplu ce ar trebui să ne calce pe nervi pe toţi cei care trăim în această ţară: Finlanda are un PIB de 200 şi ceva de miliarde de euro. Mai mare, deci, decât al nostru. Numai că noi împărţim 150 de miliarde la 20 de milioane de locuitori iar ei împart peste 200 de miliarde la numai 5 milioane de locuitori. Şi atunci, nu poţi să nu te întrebi: Dreptate e asta? Dar este o nedreptate pe care ne-o facem singuri.

Auzim, deseori, că românii n-au vocaţia performanţei în economie. Dacă, însă, istoria ţării noastre nu ar încorpora şi înfăptuirile din a doua parte a secolului al 19-lea şi din prima parte a secolului 20, am putea să-i credem pe cei ce spun că noi nu avem spirit organizatoric, că nu ne putem adapta cerinţelor industrializării şi că nu avem apetit pentru tehnologie. Şi multe alte astfel de lucruri s-ar mai putea spune dacă nu ar fi existat acel timp fertil din istoria României.

AGERPRES: De ce credeţi că în acea perioadă s-a putut face performanţă şi acum nu se poate?
Adrian Vasilescu: Mulţi ar fi tentaţi să facă trimitere la lunga domnie a lui Carol I. Sigur, l-am avut atunci pe Carol I şi rolul în dezvoltarea şi modernizarea ţării a fost uriaş. Dar, totodată, a acţionat atunci, unitar, o elită care s-a pregătit în vestul Europei şi a venit aici hotărâtă să schimbe ţara. Priviţi palatele Bucureştilor, cele ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu Banca Naţională, şi veţi înţelege cât de puternică era atunci vocaţia pentru lucrul bine făcut. De la lustruitorii de ghete, din Gara de Nord, până la constructorii podului de peste Dunăre, de la Cernavodă. În perioada interbelică, după criza din 1929 – ’33, România a relansat economia. România interbelică a ridicat foarte multe valori, în toate domeniile: literatură, fizică, istorie. Mai ales în matematică. A ridicat valori ce au făcut ca, la începutul anilor ’60, şcoala românească de matematică să ocupe unul dintre primele locuri în lume. S-au ridicat totodată mari economişti. După ce s-a terminat războiul, în timpul regimului comunist pe care puţini români l-au dorit, multe dintre aceste valori au fost aruncate în închisori sau anihilate prin izolare. Au suferit ei şi a suferit ţara. Sigur, nedreptăţi au fost şi înainte de regimul comunist. Dar de altă natură. Şi mult mai rare. Semnificativ în acest sens este cazul marelui economist român Georgescu-Roengen. Era atât de mare încât a fost scos din ţară, cu un vapor turcesc, şi ajutat să ajungă în America, unde îl aştepta o echipă de corifei ai economiei americane condusă de Samuelson (economistul american Paul Samuelson – n.r.), care la un moment dat, într-o conferinţă îi spunea ‘prietenul meu Georgescu-Roengen’. La noi însă, în timpul războiului, când el era director în Ministerul Finanţelor, apăruse un dezechilibru în balanţa de export/import între noi şi Germania. Şi, ca orice economist care se respectă şi care are o judecată corectă, din dorinţa de a restabili echilibrul balanţei, a încercat să reducă din importuri. A gândit normal – e război, în toată lumea oamenii strâng cureaua, în toată lumea se trăieşte rău, ce s-ar putea tăia? Şi primul capitol amputat a fost ‘ciorapi de mătase pentru dame’. Ei bine, doamnele din înalta societate din Bucureşti, aflând asta, şi-au folosit influenţa şi nu s-au lăsat până când marele economist a fost dat afară din funcţia de director în Ministerul Finanţelor. E un caz, mai sunt şi altele, dar regula era promovarea valorilor.

AGERPRES: Putem învăţa ceva din această preocupare pentru promovarea valorilor?
Adrian Vasilescu: Da. Şi anume, că nu ereditatea ne-a dus pe această linie oblică, cu trei de 7, nu genele noastre ne produc dureri de cap, ci vremurile şi copleşirea noastră sub vremuri. Mă refer la perioada comunistă şi la eventualitatea în care Al Doilea Război Mondial nu ar fi avut loc. Unii spun că istoria nu se scrie cu dacă, însă astăzi istoria contrafactuală este mai mult decât o modă, este o preocupare serioasă a multora dintre marii istorici. Şi dilemele merg atât de departe, încât ţări ca Marea Britanie sunt acuzate, în studii de specialitate, că nu au reuşit să evite Primul Război Mondial. Iar acuzaţiile sunt dintre cele mai dure: dacă Marea Britanie ar fi oprit acel război, Europa nu ar fi trecut nici prin comunism, nici prin fascism. Şi atunci, iată că mă simt îndreptăţit să spun că dacă nu ar fi fost Primul Război Mondial, astăzi România ar fi fost o mare putere economică.

AGERPRES: Putem schimba istoria?

Adrian Vasilescu: Se spune că istoria o fac oamenii, dar de la un anumit dat încolo. Sigur, că nu am adus noi comunismul în ţară, toate întâmplările care s-au produs nu au fost provocate de noi, dar cred că noi ne-am lăsat prea mult în voia istoriei. Nu am respectat una dintre marile reguli ale istoriei civilizaţiilor pe acest pământ şi anume că toate civilizaţiile s-au dezvoltat făcând faţă unor provocări. Noi nu am avut educaţia de a răspunde provocărilor. Un istoric japonez spunea că atunci când forţele din natură şi din societate sunt favorabile, e uşor să creşti economic, dar lăudabil e să creşti economic când toate forţele sunt potrivnice. Am putea, deci, să plecăm de la această linie oblică, ce ar trebui să înceapă să se rebalanseze. Locul 7 (după numărul populaţiei) este fix, dar linia de la mijloc, spre dreapta, ar trebui să urce, nu până la locul şapte, că aşa ceva este aproape imposibil, dar să înceapă să se ridice. Şi nu dintr-o dată, ci an de an, cu eforturi, cu muncă, cu multe sacrificii, pentru că nimic nu vine de-a gata.

AGERPRES: Şi cu ce am putea începe?
Adrian Vasilescu: Cu restructurarea. Astăzi discutăm atât de mult de restructurare! De 25 de ani! Unii nu înţeleg ce înseamnă asta şi cred că a face restructurare înseamnă să dai nişte oameni afară. Este cea mai mare eroare! Într-o restructurare serioasă angajezi oameni, creezi locuri de muncă, nu le reduci. Ei bine, pentru prima dată în istoria României, într-un cadru oficial, cuvântul restructurare a fost rostit de Carol I la 10 mai 1866 când a depus jurământul ca domnitor al României. Dar el a fost mai mult o voce care stimula moral societatea, în timp ce în societate, în vremea aceea, exista un elan transformator. Vine acum actualul preşedinte şi ne vorbeşte despre România lucrului bine făcut. Este foarte normal şi foarte bine. Dar în perioada aceea chiar a existat o Românie a lucrului bine făcut. Şi Carol I a avut un merit, şi elitele vremii au avut un şi mai mare merit, care au făcut să se dezvolte în societate cultul lucrului bine făcut Şi era un fapt evident.

AGERPRES: Acum avem un preşedinte care susţine ‘lucrul bine făcut’. Dar avem şi elitele care să dezvolte un astfel de climat?
Adrian Vasilescu: Elite avem, dar ele sunt răspândite. Oameni care să formeze o elită românească sunt destui. Nu avem însă parte de constituirea lor în ceea ce s-ar numi societatea civilă. O societate civilă care să cuprindă preoţii din biserici, învăţătorii, profesorii, presa, instituţiile culturale. Societate civilă nu înseamnă câteva ONG-uri cu două trei obiective de suprafaţă. Nu! Societatea civilă înseamnă o societate închegată, care să însufleţească poporul român. Şi, mai ales, să susţină un proces de educare a educatorilor, de educare a populaţiei, să-i ajute pe oameni să înţeleagă ce trebuie să se întâmple în această ţară ca să le intre bani în buzunar.

AGERPRES: Care ar trebui să fie primii paşi ai acestui demers?
Adrian Vasilescu: Un jurnalist american a scris o carte, în colaborare cu un cercetător, care demonstrează că Statele Unite ale Americii pierd cursa pentru supremaţia mondială pentru că pierd cursa pentru educaţie. Şi noi pierdem cursa pentru educaţie. Prefer să conjug aşa verbul şi să spun că pierdem cursa, nu că am pierdut-o. Pentru că este imposibil să cred că am pierdut-o. Dar când mă refeream la societatea civilă care ar putea să facă ceva, mă gândeam la perioada lui Carol I. Atunci erau cinci cercuri concentrice care reprezentau schema societăţii. În mijloc, ca nucleu al acestei construcţii, era o sferă: sfera educaţională! Începuse cu societăţi pentru dezbateri, pentru educarea ţăranilor, a muncitorilor. Mă refer la elita care se formase în ţară şi care avea ca preocupare constantă şi primordială să îi înveţe pe oameni cum să răzbească şi să meargă înainte. Spiru Haret, când a condus sistemul educaţional din România, a pus învăţătorii în slujba educaţiei populaţiei: i-a învăţat să constituie instituţii de credit, instituţii de depuneri, i-a învăţat cum să ia credite ca să lucreze pământul. Nimic nu se poate face fără educaţie. Noi, când am pornit acum 25 de ani să facem o societate nouă, habar nu aveam, nici guvernanţi, nici profesori, nici jurnalişti, nici oameni de rând, habar nu aveam cum trebuie să fie noua societate. Era preluată din aer câte o expresie: terapie de şoc! Citeam, auzeam: ‘De asta înaintăm încet, pentru că nu facem terapie de şoc’. Puteam noi, în România, să facem terapie de şoc după 10 ani de terapie de şoc prin plata forţată a datoriei externe? Acum doi ani ne-a vizitat ţara fostul director general al FMI, Michel Camdessus, şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care a avut o întâlnire cu el, i-a spus: ‘Vă mai amintiţi, domnule Camdessus, că aţi fost în România şi v-am întrebat cum trebuie să fie tranziţia noastră, şi aţi spus că trebuie să fie îndrăzneaţă şi cuprinzătoare?!’. Şi aşa trebuie să fie. Nu am reuşit să facem o tranziţie îndrăzneaţă şi cuprinzătoare. Şi din cauza asta, dacă analizăm acum societatea românească, vedem cu ochiul liber că sunt transformări serioase. Chiar dacă mulţi se fac că nu le văd, chiar şi în viaţa acelor oameni care, întrebaţi în diferite sondaje cum trăiesc, ei spun că mai rău ca înainte, chiar şi în viaţa acestora schimbarea este radicală. Faptul că trei milioane de oameni din această ţară şi-au găsit de lucru în Europa largă, că Europa a devenit câmpul lor de activitate profesională, este o mare schimbare.

AGERPRES: Mai este fezabil obiectivul de intrare în zona euro în 2019, având în vedere acel loc 27 pe care ne aflăm la PIB/locuitor?
Adrian Vasilescu: Locul acela, 27, va mai fi mulţi ani, pentru că el este venit din istorie. Trecerea la euro va însemna o apropiere constantă de media zonei. Şi această apropiere de medie trebuie s-o forţăm. Aici, la BNR, este tot mai vie o expresie pe care o foloseşte şi guvernatorul, şi anume că lucrurile (adoptarea euro – n.r.) se vor întâmpla la orizontul anilor 2019 – 2020. Există o înţelegere politică pentru anul 2019. Intrarea în zona euro nu este însă apanajul Băncii Naţionale şi nici responsabilitatea ei unică. În ceea ce priveşte Banca Naţională, aici avem de câţiva ani un comitet euro în care intră directori, consilieri, experţi ai Băncii Naţionale. De la un timp participă miniştri, directori din Ministerul Finanţelor, preşedintele Comisiei de Prognoză. Dar nucleul nu trebuie să fie la BNR. Dar aici la BNR, se plămădeşte, cu acest comitet euro, o dezbatere aplicată privind modalităţile de a trece în zona euro.

AGERPRES: Revin la macrostabilizare. Cum explicaţi neîncrederea populaţiei şi a economiei?
Adrian Vasilescu: Cauzele sunt simple. Oamenii s-au obişnuit să se uite în buzunar … şi văd că nu câştigă cât şi-ar dori. Noi venim dintr-o lungă perioadă de comunism, în care economia s-a cam decuplat de la bunăstarea populaţiei. O bună parte din economie nu a mai lucrat pentru producţia de consum. Sloganul era ‘industria românească cu pivotul industria constructoare de maşini’. Întreprinderile nu făceau bani pentru bunăstarea populaţiei. Foarte multe au uitat o lecţie esenţială, dar în acelaşi timp elementară – că există două tipuri de eficienţă: tehnică şi economică. Eficienţa tehnică înseamnă să faci performanţă, eficienţa economică te obligă ca pentru un leu cheltuit pentru performanţă să obţii doi lei venit. Noi dădeam deseori doi lei pentru un leu performanţă.

AGERPRES: Spuneaţi că în România elitele există, dar cum reuşim să le coagulăm?
Adrian Vasilescu: Este foarte greu, pentru că plecăm la drum cu o populaţie în bună măsură descurajată. Revin la educaţie. Educaţia este esenţială! Aici, în Banca Naţională a României, există nu doar un interes, ci şi un efort enorm pentru a da impulsul educaţional. Sunt câteva iniţiative de care Banca Naţională se ţine cu dinţii, legate de ceea ce am numit ‘educarea educatorilor’. Avem de câţiva ani un sistem numit ‘Academica – BNR’, în cadrul căruia, de două ori pe an, au loc întâlniri cu profesorii de economie, cu rectorii universităţilor, sunt prezentate comunicări.

AGERPRES: De ce la nivel naţional, educaţia e în suferinţă?
Adrian Vasilescu: Sunt multe cauze. Şi populismul ne mai joacă feste. Cred că este cazul ca, încet-încet, să ajungem la o împletire optimă a stimulentelor morale cu cele materiale, pentru că este nevoie ca instituţiile fundamentale ale statului să capteze tineri cu competenţe, cu studii înalte, cu expertize înalte, cu experienţe bune.

AGERPRES: Care ar trebui să fie priorităţile anului 2015 pentru a transpune reuşitele de la nivel macro în nivelul de trai?
Adrian Vasilescu: Educaţia! Prima urgenţă este educaţia, inclusiv educaţia economică. În 1992, revista germană Kapital a constituit un grup numeros de analişti pe care i-a trimis în ţările din Asia de Sud Est, pentru că acolo se producea un fenomen şi s-au dus să îl analizeze. Cu educaţia au început în Japonia, când se străduiau, după război, să îndrepte societatea către ceea ce trebuie să facă. La un moment dat, cel mai mare ziar din Japonia, cu 12 milioane tiraj, la o aniversare, nu a făcut niciun fel de festivitate. Au umplut o sală mare, au pus o masă cu patru colţuri şi la masa aceea s-au aşezat patru mari economişti ai lumii pe care japonezii i-au invitat să vorbească despre ce nu merge bine în Japonia. Tot ce s-a spus acolo s-a înregistrat şi s-a publicat în ziar pe pagini întregi. Şi ziarele s-au dus către oameni. Totodată ţara comenta. În trenurile cu care japonezii mergeau la muncă discutau despre ce nu mergea în Japonia. A fost un fenomen de masă. Asta trebuie să facem! În mintea fiecăruia să fie marile probleme. Asta este cheia. Că dacă îi spui omului că trebuie să muncească mai mult, îţi reproşează: ‘iar cu munca!’. Poate că o vreme nici nu mai trebuie să vorbim despre performanţa în muncă, ci despre performanţa în traiul nostru.