Alegeri în Franţa: ce trebuie să ştiţi despre viitorul preşedinte, Macron sau Le Pen

Ambii candidaţi au reuşit să se ridice apelând la frustrarea poporului faţă de politicienii consacraţi. De altfel, candidaţii antisistem – Macron (24%), Le Pen (21,3%), şi independentnul Jean-Luc Melenchon (19,6%), acesta din urmă susţinut de comunişti, au reuşit să acumuleze aproape 65% din voturi în primul tur de scrutin, în timp ce candidaţii partidelor mari, Francois Fillon din partea Republicanilor (20%) şi Benoit Hamon de la Socialişti (6,36%), au fost susţinuţi de puţin peste un sfert din electorat.

Francezii au de ce să fie nemulţumiţi.

Atacurile teroriste din ultimii doi ani au antrenat antipatii faţă de imigranţi şi au scufundat total încrederea în administraţia preşedintelui Francois Hollande, care a tras după ea Partidul Socialist.

Economia Franţei nu şi-a mai revenit niciodată cu adevărat după criza financiară şi recesiunea de acum câţiva ani. Şomajul este încă la cote ridicate, în special în rândul tinerilor, iar creşterea economică este anemică. Economia, care l-a bătut pe Nicolas Sarkozy (Republicani) acum patru ani, rămâne pe butuci şi în urma socialiştilor.

Anxietatea economică este cu atât mai mare în rândul proletariatului şi devine sinonimă cu frica de impactul globalizării. Fabricile se închid una câte una. Producţia fie se mută în Europa de Est, Africa de Nord, China sau alte regiuni cu forţă de muncă ieftină şi reglementări laxe, fie este automatizată.

Uniunea Europeană şi moneda euro sunt acuzate de ineficienţă, se cere reformă, şi, alături de politica graniţelor deschise, sunt învinuite de o parte din electorat pentru declinul economic, pentru apariţia ameninţării teroriste.

O altă problemă apăsătoare a devenit prăpastia economico-culturală dintre marile aglomerări urbane şi mediul rural, care s-a adâncit puternic după criza economică şi apariţia fenomenului pe care îl numim „a patra revoluţie industrială”, aflată abia la început.

Sondajele din Franţa, a căror precizie în primul tur ar trebui să le dea de gândit cercetătorilor din Marea Britanie sau Statele Unite, îl dau preşedinte pe Macron cu o marjă generoasă, atribuindu-i tânărului independent aproximativ 60% din intenţiile de vot.

Candidaţii

Dezbaterea televizată de miercuri dintre cei doi pretendenţi la fotoliul de la Elysee a fost neobişnuit de furtunoasă pentru scena politică din Franţa. Schimburi de jigniri, replici tăioase pe un ton ridicat, cei doi s-au întrerupt şi s-au acoperit în repetate rânduri. Le Pen i-a strigat adversarului „bancher arogant”, Macron a acuzat-o că este ruptă de realitate, ipocrită şi „un parazit” al sistemului.

Emmanuel Macron (39 de ani) candidează ca independent, pe o platformă de centru. Fost bancher de investiţii la grupul Rotschild, fost ministru al Economiei în timpul administraţiei Hollande, membru al Partidului Socialist din 2006 până în 2009, propune un fel de „new deal” pentru Franţa decepţionată de politicieni.

Se declară susţinător convins al UE şi al valorilor europene, dar consideră că Uniunea a devenit ineficientă şi trebuie să se reformeze pentru a reprezenta mai bine interesele popoarelor de sub umbrela ei.

Poate în dezavantajul lui, este sprijinit, public sau tacit, de elite – de la politicieni la bancheri la grupurile patronale din industrie – nu neapărat din convingere faţă de programul său, ci pentru că reprezintă singura alternativă la spaima Le Pen, a cărei platformă naţionalistă, izolaţionistă, anti-euro ameninţă profiturile corporaţiilor transnaţionale şi ale băncilor.

Candidaţii partidelor mari, Fillon şi Hamon, şi-au declarat susţinerea pentru Macron, îndemnându-şi electoratul să-l voteze pe tânărul independent.

Comunistul Melenchon nu a mers atât de departe, limitându-se la a-şi îndemna susţinătorii să nu voteze cu Frontul Naţional, ceea ce ar fi, în opinia politicianului, „o greşeală teribilă”. Electoratul de extremă-stânga al lui Melenchon înglobează şi curente eurosceptice, care ar putea migra către abţinere sau către Le Pen având în vedere ezitarea politicianului în a-l susţine vădit pe Emmanuel Macron.

Pe lângă gafele făcute în campanie după victoria din primul tur, Macron riscă să fie sabotat chiar de susţinătorii săi. Preşedintele în exerciţiu Francois Hollande, cel mai nepopular şef de stat din Franţa modernă, şi-a declarat de asemenea susţinerea pentru Macron, ceea ce i-ar putea face candidatului mai mult rău decât bine.

Cât despre Marine Le Pen, merită amintit că, în 2002, Jean-Marie Le Pen, tatăl actualei candidate şi fondatorul Frontului Naţional, a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Un fel de Iliescu versus Vadim Tudor în România anului 2000, Jacques Chirac a câştigat atunci categoric, cu un zdrobitor 82%.

Presa, partidele politice de centru şi de stânga şi societatea civilă s-au mobilizat atunci pentru a-l opri pe Le Pen, rezultatul fiind o prezenţă record la vot, de aproape 80%.

Franţa traversa atunci o perioadă de prosperitate şi ascensiune a multiculturalismului deloc propice agendei anti-imigraţie a lui Le Pen, lucru care nu poate fi spus şi despre vremurile pe care le traversăm astăzi.

De această dată, accederea candidatului Frontului Naţional în turul doi al prezidenţialelor nu mai reprezintă o surpriză pentru nimeni. Marine Le Pen este considerată încă din decembrie favorită să intre în finală, singura incertitudine fiind adversarul din turul doi. Din acest punct de vedere, surpriza a fost Macron, care a reuşit să-l încurce pe Francois Fillon, candidatul Republicanulor, proponentul unui program pro-business.

Deşi sondajele îl dau câştigător pe Macron aproape în unanimitate, cursa se anunţă mult mai strânsă decât în 2002.

Le Pen a încercat, în campania pentru turul al doilea, să se distanţeze de elementele mai extremiste din Frontul Naţional şi să pară mai atractivă pentru electoratul de centru. Ea a anunţat că îl va numi premier pe Nicolas Dupont-Aignan, politician de dreapta care a obţinut un scor de 4,7% în primul tur al prezidenţialelor. Dupont-Aignan a anunţat deja că ieşirea din zona euro nu mai reprezintă o precondiţie pentru măsurile economice din programul de guvernare al lui Le Pen.

Pe lângă platformele politice şi atractivitatea celor doi candidaţi, trebuie amintită şi experienţa politică.

Macron are experienţă politică aproape zero. A fost înalt funcţionar în administraţia Hollande, dar nu a câştigat niciodată vreun scrutin – până la primul tur al alegerilor prezidenţiale, de acum două săptămâni. Având în vedere că, la alegerile parlamentare din iunie, sondajele anunţă că legislativul va fi dominat tot cele două mari partide, putem specula că Macron va putea coabita cu uşurinţă cu orice majoritate parlamentară. Platforma lui de centru pare flexibilă, iar candidatul independent se bucură de o largă susţinere în rândul politicienilor moderaţi.

De cealaltă parte, singura experienţă politică semnificativă a lui Marine Le Pen este, poate în mod ironic, mandatul de europarlamentar. De asemenea, Frontul Naţional a fost dintotdeauna izolat pe scena politică franceză şi are doar două mandate, în actualul legislativ, în camera inferioară a parlamentului. Este greu de imaginat o coaliţie de guvernare care să ajute un eventual preşedinte Le Pen să-şi treacă iniţiativele prin legislativ.