Alegeri în Marea Britanie: victorie sigură a conservatorilor sau nu – analiză Saxo Bank

Optimismul observat după victoria lui Emmanuel Macron în Franţa ascunde temerea din ce în ce mai răspândită în rândul unei părţi a populaţiei că Frontul Naţional va câştiga alegerile prezidenţiale din 2022 dacă actualul guvern eşuează. Această temere ar trebui să încurajeze un vot strategic pe 11 şi 18 iunie, permiţând guvernului să obţină majoritatea absolută de care are nevoie pentru a implementa reforme.

Alegerile generale din Marea Britanie care se desfăşoară azi, 8 iunie, pică în cel mai bun moment pentru Conservatori, deoarece efectele economice negative ale Brexitului nu sunt încă foarte evidente. În devansarea alegerilor cu trei ani (iniţial de organizate în 2020), primul ministru Theresa May a împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură: va primi aprobarea democratică de care are nevoie pentru a negocia cu UE în numele Regatului Britanic şi o perioadă de respiro politic de cinci ani (până în 2022) pentru a administra furtuna economică inevitabilă ce se va dezlănţui în urma plecării din UE.

Atunci când Theresa May a cerut alegeri, sondajele au arătat că va avea, probabil, o victorie covârşitoare. Cu toate acestea, lucrurile se schimbă destul de repede în politică. Cele mai recente sondaje de opinie, dacă au vreo importanţă, confirmă faptul că Laburiştii reduc decalajul. Un sondaj YouGov chiar a sugerat că Conservatorii ar putea să piardă majoritatea pe care au obţinut-o la alegerile din 2015 (330 de locuri), ceea ce a dus la o imediată scădere a GBP din cauza temerilor unui parlament unde nimeni nu are majoritate. Din punctul nostru de vedere, acest sondaj a captat cu siguranţă prea multă atenţie, deşi metodologia sa e controversată; chiar şi directorul executiv al YouGov este destul de prudent cu privire la rezultate, spunând că acestea ‘permit o marjă largă de eroare’. În mod concret, acest lucru înseamnă că aceste rezultate au un factor de fiabilitate aproape de zero.

Deocamdată, marea majoritate a institutelor de sondare prezintă Conservatorii ca fiind în mod clar în fruntea clasamentului. Dacă e nevoie, partidul ar putea încheia un acord de coaliţie cu democrat-liberalii, aşa cum s-a întâmplat după alegerile din 2010; cu condiţia ca toată lumea să cadă de acord asupra chestiunii imigraţiei (democrat liberalii vor să permită o ‘imigraţie cu înaltă calificare’, în timp ce conservatorii au în plan o reducere a migraţiei nete la zeci de mii pe an). Deşi cursa e mai strânsă decât se prevăzuse, este de aşteptat ca Partidul Conservator să rămână la putere. Ceea ce uimeşte cu ocazia acestor alegeri este faptul că UKIP, care a făcut campanie pentru Brexit, pierde teren – în jur de 3% din intenţiile de vot, conform majorităţii sondajelor. Partidele principale vor avea responsabilitatea de a implementa Brexitul, deşi acestea nu au susţinut ieşirea de la început. Este chiar un paradox.

Din punct de vedere economic, cea mai grea parte începe acum. Efectul imediat şi cel mai vizibil al Brexit este devalorizarea lirei sterline. Luând în considerare paritatea puterii de cumpărare, GBP este subevaluate cu aproape 15% faţă de dolar.

În ultimii 90 de ani, devalorizarea a fost un instrument esenţial din setul de instrumente economice al Marii Britanii, dar nu a putut niciodată să rezolve probleme pe termen lung. Nu este soluţia pentru că elasticitatea preţului cererii pentru exporturi este scăzută. Ca urmare, o scădere de 1% a preţului relativ al bunurilor generează doar o creştere de 0,41% exporturilor după nouă trimestre (ONS). Prin comparaţie, pentru o scădere similară în Franţa, exporturile cresc cu aproape 0,8%.

În plus, devalorizarea monedei duce la o creştere a inflaţiei importate. Până la începutul anului, creşterea inflaţiei (CPI la 2,6% în comparaţie cu 0,3% înainte de referendumul britanic) a fost în mare parte compensată de o creştere susţinută a salariilor, dar, judecând după sondajele de opinie în rândul afaceriştilor, acest lucru nu va mai fi valabil, cel mai probabil, în lunile următoare. Date fiind incertitudinile din ce în ce mai mari cu privire la viitoarele negocieri dintre Londra şi Bruxelles, este pe cale să înceapă o perioadă de nivel salarial moderat.

În ultimele trimestre, consumul domestic a fost unul dintre contribuitorii principali pozitivi la creşterea PIB. În T1 2016 şi T3 2016 rezultatul cel mai notabil a fost limitarea efectului advers al contribuţiei negative a formării brute de capital fix. Totuşi, inflaţia mai mare în combinaţie cu moderarea salariilor va genera o scădere a puterii de cumpărare şi, deci, a consumului. Economia britanică, ce a înregistrat cea mai slabă creştere din G7 în T1 2017 (chiar mai rău decât Italia!), este de aşteptat să încetinească şi mai mult în restul anului. După ce au votat în favoarea Brexit, britanicii trebuie să se aştepte la o întoarcere dificilă la realitate pe termen scurt şi mediu, cel puţin în ceea ce priveşte economia.

De partea cealaltă a Canalului, domină un optimism uşor extatic după alegerea lui Emmanuel Macron. E ca şi cum totul s-a schimbat de la o zi la alta. În realitate, economia Franţei se comportă puţin mai bine. Dar trebuie să recunoaştem meritele acolo unde este cazul: îmbunătăţirea economică este parţial datorată măsurilor luate de guvernul precedent în ultimii trei ani.

Următorul obstacol crucial pentru noul chiriaş de la Elysée va fi reprezentat de alegerile generale din 11 şi 18 iunie. Toate sondajele indică faptul că ‘La République en Marche’ (LREM), partidul preşedintelui, va putea obţine o majoritate absolută în Parlament (cu alte cuvinte, cel puţin 289).

Patru elemente principale favorizează acest rezultat:
– De la instaurarea mandatului prezidenţial de cinci ani, la începutul anilor 2000, francezii au fost mereu consecvenţi în a da preşedintelui republicii o majoritate parlamentară astfel încât acesta să poată implementa programul din campanie;
– Emmanuel Macron şi guvernul său pot conta pe potenţiala susţinere a parlamentarilor compatibili cu Macron care nu sunt parte a LREM, în special parlamentari socialişti, dar şi membri ai aripii de centru dreapta, UDI, sau aliaţi ai fostului prim ministru de dreapta, Alain Juppé. De aceea LREM nu a înscris niciun candidat în 56 de circumscripţii;
– Are loc o schimbare politică profundă. Mandatul pe cinci ani al Olandei a distrus baza electorală a Partidului Socialist, bază care era foarte puternică în regiuni în 2012. Emmanuel Macron a reuşit să infiltreze LR (principalul partid de dreapta) oferind poziţii cheie personajelor istorice ale partidului, precum primul ministru, Edouard Philippe. Preşedintele este pe cale să repete acţiunile generalului de Gaulle prin crearea unui mare partid de centru cu o atitudine liberală în privinţa chestiunilor economice;
– O mare parte a votanţilor se tem că Frontul Naţional va câştiga alegerile prezidenţiale în 2022 dacă actualul guvern nu reuşeşte să rezolve problemele Franţei. Această temere este, desigur, iraţională în mare parte, dar ar putea duce la un vot strategic ce favorizează automat candidaţii LREM.

– Priorităţile economice ale noului guvern

Evaluarea situaţiei actuale:
1) Redresarea economică este în curs, deşi este oarecum rigidă. Investiţiile au fost susţinute în T1 2017 şi, mai presus de toate, creşterea locurilor de muncă înteţeşte ritmul, în principal mulţumită măsurilor competiţionale luate pe parcursul ultimilor ani. Totuşi, reportul de la finalul lui T1 2017 (0,7%) este încă prea mic pentru ca Franţa să realizeze proiecţiile de creştere de 1,5% ale guvernului precedent.
2) Decizia din ultimii ani de a reduce costurile forţei de muncă pentru segmentul salarial inferior via CICE (sistemul de credit fiscal) a redresat competitivitatea companiilor franceze. Cu toate acestea, planul nu a fost perfect. A fost mai bun pentru acele sectoare de afaceri care nu au fost expuse competiţiei internaţionale, cum sunt retailerii mari generali. Mai mult, nu a fost urmat de o strategie ambiţioasă de a merge către segmentul superior. Deseori uităm că succesul economic al Germaniei nu este datorat doar scăderii costurilor forţei de muncă pentru sectorul serviciilor, ceea ce a avut consecinţe pozitive pentru exportatori, ci şi îmbunătăţirii competitivităţii produsului în sectorul industrial.
3) Economia franceză se bazează pe o piaţă a muncii pe două niveluri ce beneficiază de lucrători cu studii superioare care ştiu cum să funcţioneze în sistem în dezavantajul celor cu salarii mici a căror viaţă profesională presupune perioade cu locuri de muncă precare alternând cu perioade mai mult sau mai puţin lungi de şomaj. Contrar a ceea ce se spune de obicei, şomajul de masă nu există în Franţa. De fapt, şomajul de masă afectează doar muncitori necalificaţi. Rata şomajului pentru angajaţii cu 3 sau 4 ani de educaţie superioară este în jur de 5%, confirmând faptul că o diplomă este în continuare cea mai bună protecţie împotriva precarităţii.

Metoda: Nu există un glonţ de argint pentru reformarea economiei franceze. În final, totul a fost deja spus sau scris. Nu este vorba despre a alege măsurile corecte, ci metoda corectă de a le implementa. Reformele pieţei muncii pe care guvernul vrea să le realizeze vara aceasta se bazează pe folosirea ordinelor (guvernamentale). De fapt, printr-un ordin, Parlamentul îşi delegă temporar puterea guvernului. Această metodă de legiferare economiseşte timp şi este mai eficientă (pentru că evită ca o lege să se plimbe de colo-colo între cele două camere ale Parlamentului). Această metodă a fost folosită cu succes pentru reformele de pensionare principale, în 1993, ce au extins contribuţia obligatorie a angajaţilor pentru o pensie completă la 40 de ani.

În orice caz, legiferarea prin ordin guvernamental nu duce la evitarea unei revolte a sindicatelor, o chestiune obişnuită în Franţa. Pentru a evita acest lucru, guvernul ar putea decide să aplice reformelor pieţei muncii clauza de anterioritate. Asta înseamnă că schimbările decise se vor aplica doar nou-veniţilor pe piaţa muncii, de la o dată predefinită, şi nu se va aplica celor deja angajaşi. Avantajul este evident: noii veniţi nu au o metodă de a-şi uni forţele pentru a demonstra, iar sindicatele, care de obicei apără drepturile forţei de muncă active, ar putea fi mulţumite că-şi păstrează beneficiile. Prin împingerea reformelor înapoi în timp, guvernul ar putea garanta aplicarea lor şi, în cele din urmă, eficacitatea acestora.

Reforme pe termen lung: provocarea reală a Franţei nu este legată de competitivitate ci, mai degrabă, de productivitate. Declinul productivităţii muncii cântăreşte greu asupra potenţialei creşteri a PIB şi asupra standardului de viaţă. O metodă de a stimula productivitatea este dea promova la o scară mai mare educaţia şi instruirea vocaţionale. Franţa dedică în jur de 32 de miliarde de euro pe an pentru asta. Aşadar, chestiunea nu este legată de finanţare ci despre alocarea resurselor. Ţara trebuie să se concentreze pe noi tehnologii, inclusiv sectorul digital, dar şi sectoarele tradiţionale industriale unde există o adevărată lipsă de mână de lucru. Conform MEDEF, asociaţia de afaceri a Franţei, 1/3 din producători declară că se confruntă cu această problemă. În final, programele de instruire vocaţională trebuie descentralizate, dând mai multă putere regiunile care, cel mai probabil, înţeleg mai bine nevoile locale de ocupare a forţei de muncă.

Grupul Saxo Bank (Saxo) este un specialist în investiţii şi tranzacţionare multi-asset ce oferă un set complet de tehnologii, instrumente şi strategii de tranzacţionare şi investiţii. De aproape 25 de ani, misiunea Saxo a fost să faciliteze accesul persoanelor particulare şi instituţiilor la investiţii prin tehnologie şi expertiză.

Bancă licenţiată şi reglementată complet, Saxo permite clienţilor privaţi şi instituţionali să tranzacţioneze cu uşurinţă asset-uri multiple cu ajutorul unui cont unic, de pe mai multe terminale, în mod continuu. Suplimentar, Saxo furnizează clienţilor instituţionali – cum ar fi bănci sau brokeri – execuţii multi-asset, servicii de prime brokerage şi acces la tehnologia de tranzacţionare.

Platformele tehnologice de tranzacţionare premiate ale Saxo sunt disponibile în peste 20 de limbi şi constituie baza tehnologică a peste 100 de instituţii financiare din toată lumea.

Fondată în 1992, având sediul central la Copenhaga, Saxo are peste 1500 de angajaţi în centre financiare de pe întreg globul, inclusiv la Londra, Singapore, Paris, Zurich, Dubai şi Tokio.