Avem o societate. Ce facem cu ea?
Aş vrea să încep printr-o dezvăluire despre mine şi lucrurile pe care le cred: nu cred în absolut, în bine şi rău, alb şi negru. Nu cred că în România există două societăţi, una bună şi una rea. Cred că există oameni extrem de diferiţi, care nu au avut niciodată un sistem de valori comun, sau măcar un scop comun, ca naţiune. Cred că, abandonaţi de „buna orânduire” a Statului, care „avea grijă de tine”, „îţi dădea”, un Stat care a înlocuit Regele, Împăratul, Şeful, oamenii au rămas fără acea componentă a societăţii care-i canaliza în scopuri comune. Şi astfel, societatea românească a devenit consumată de un individualism feroce.
Noua filosofie a fost „totul este justificat pentru supravieţuire”. Nici nu a fost greu, lumea era obişnuită, deja, să mănânce carne sub masă, cu lumina stinsă, să dea şpagă la doctor sau să apeleze la o cunoştinţă ca să umilească un poliţist, după ce a făcut o măgărie în trafic. Vedem consecinţele zilnic, în trafic, la muncă, în actul de guvernare, în felul în care vorbim unii cu alţii pe Facebook sau pe stradă. Nu ne pasă de ceilalţi, de viaţa lor, de ce simt, de ce cred. Lipsa de empatie ajunge la cote uluitoare: avem firme care vând apă chioară pe post de dezinfectant spitalelor, deja focare de infecţii pentru că banii de Sănătate au fost furaţi şi direcţionaţi către vila personală, maşina personală, amanta personală. Vorbim despre un adevărat genocid pentru bani.
Ce a reuşit Liviu Dragnea în aceste zile este un miracol. A reuşit să aprindă, în români, o scânteie de civism, care s-a propagat în societate cu viteză. Terenul era, deja, pregătit post-Colectiv. Acum, însă, sute de mii de români s-au întâlnit în principiu, au ieşit împreună în stradă, am văzut mesaje de susţinere a Bucureştiului în Timişoara, mesaje de admiraţie pentru România în Bulgaria şi Republica Moldova, dar şi în toată presa străină.
Este, însă, necesar să nu ne îmbătăm cu apă rece, pe fondul acestei efervescenţe generale. Dacă tot am început să discutăm principii, trebuie să ne apucăm şi de dezbateri serioase, urmate de soluţii aplicate. Spre exemplu, am văzut un val de înjurături la adresa bătrânilor care au mers să strige la Cotroceni. Înţeleg în ce context se stârnesc emoţiile acestea puternice, nu am uitat nici bătrânii care plângeau de bucurie şi pupau mâinile minerilor care tocmai crăpaseră capete de ochelarişti în centrul Capitalei. Însă aceşti bătrâni sunt acolo, şi nu pleacă nicăieri. Şi vă întreb: îmi puteţi spune un partid, un guvern, un Parlament, măcar un politician care a discutat, vreodată, în public, problema sărăciei crunte în care ne trăiesc bătrânii? Am auzit de multe ori despre cum „tinerii duc în cârcă x pensionari”. În regulă. Dar am discutat vreodată, la modul serios, ce înseamnă să fii bătrân şi în ce condiţii trăiesc ei?
Nu întreb degeaba. Răspunsul ar trebui să ne facă să ne gândim la noi ca societate. Să ne facă să înţelegem că lucrurile sunt legate. Abandonaţi de toată lumea, aflaţi încă din timpul comuniştilor în modul supravieţuire şi subzistenţă, aceşti oameni ne surprind, tot timpul, prin faptul că dau votul lor singurului partid care le aruncă 50 de lei. Care le dă ceva, orice. Nu încerc să spun că ceea ce face PSD, mituind cu o nimica toată şi apoi folosind aceşti oameni pentru a-şi apăra dreptul la jaf, este ok. Încerc, doar, să înţeleg cum se vede lumea din perspectiva celor care nu o văd ca mine, fără să am pretenţia că reuşesc.
Sărăcia. Ştim foarte bine că merge mână în mână cu lipsa de educaţie. Ştim foarte bine că scandinavii, aflaţi economic sub România în perioada interbelică, sunt acum la ani lumină fix pentru că au investit în educaţie, ceea ce a crescut nivelul de trai al populaţiei uluitor de mult. Îmi puteţi arăta, vă rog, o discuţie serioasă pe tema aceasta? Un proiect, o soluţie pe termen lung, o dezbatere în societate? Măcar un leucoplast pus pe acest buboi, până când ne simţim în stare să discutăm şi altceva decât ordonanţe pro-jaf?
În condiţiile în care fiecare suntem închişi în propria noastră cutiuţă, şi credem că toată lumea trebuie să vadă lucrurile ca noi, pierdem din vedere că există o bună parte din populaţie care nu are cum să le vadă ca noi pentru că pur şi simplu nu trăieşte în aceeaşi lume cu noi. Există, în România, oameni pentru care 10 lei pe zi reprezintă bugetul unei familii cu 5-6 copii. Nu vorbim despre ei decât pentru a-i numi, dispreţuitor, „asistaţi social”. Vreau să repet: faptul că nu vorbim despre asta nu înseamnă că nu există, că nu sunt acolo sau că dispar. Sunt acolo şi nu pleacă nicăieri.
O altă problemă este modul în care privim ceea ce înseamnă un partid. Încă studiem după manualele de la Ştefan Gheorghiu, nu am altă explicaţie. Încă avem impresia că a fi un bun membru de partid înseamnă, cumva, a renunţa la propriul cap. Trebuie supunere oarbă şi loialitate fanatică, indiferent în ce scop ni se cere. Orice altceva este pedepsit aspru, păcătosul este exclus complet din comunitate. Or, din ce înţeleg eu despre lumea din jur, poate mă înşel, asta nu înseamnă partid. Nu confundaţi disciplina de partid cu a fi orbete, a nu gândi, a nu contesta, a nu-ţi exercita propria gândire. Asta înseamnă organizaţie fanatică, organizaţie teroristă. Doar acolo nu există nimic prea rău, prea imoral, prea murdar în atingerea scopului. Dar până şi acolo, scopul vândut membrilor (că este viaţa-n Paradis, că este victoria ideologică) este unul mult mai „onest” decât dreptul legal de a-ţi fura vecinii, părinţii, bunicii. De a te fura pe tine.
În fine. Ce încerc să spun, dacă nu a fost clar până acum, e că simpla abrogare a ordonanţei cu bube şi demisia guvernului nu vor îndrepta nimic. Rădăcinile problemelor sunt tot acolo, şi rămân acolo şi după ce ne culcăm liniştiţi că am făcut ordine în ţară. Şi trebuie să vorbim despre asta şi să căutăm soluţii, indiferent cât de mult nu ne place sau nu vrem să o facem. Altfel vom trăi într-o buclă permanentă, o zi a cârtiţei fără scăpare.
Orice cetăţean al unei ţări are drepturi şi obligaţii. Trebuie să nu le uităm nici pe unele, nici pe altele. Iar un sistem putred de corupţie, în care totul este răsturnat cu fundul în sus, care nu are anticorpii necesari pentru a filtra ajungerea corupţilor şi impostorilor la putere (la noi aceştia îşi deschid fabrici de doctorate false şi stau la butoanele legii), nu poate fi numit „democraţie” decât în bătaie de joc. Nu are legătură cu nicio putere a poporului, cât timp cei cărora poporul le dă încrederea sa acţionează împotriva intereselor poporului, iar poporul nu are nicio cale de a împiedica acest lucru, altul decât votul o dată la patru ani.
Asta în condiţiile în care, la fiecare patru ani, i se cere să aleagă între aceiaşi oameni sau noii lor ţuţări, grupaţi sub aceeaşi sau altă siglă.