Batistă fină, de bancher, pe ţambalul presei financiare
Am avut ocazia, pe la jumătatea acestui an, să asist la o „dezbatere” între jurnalişti, bloggeri şi vechi oameni de comunicare din bănci trecuţi prin presă (am impresia că termenul modern PR-ist le pare ori defăimător ori prea puţin cuprinzător pentru amplitudinea sarcinilor pe care le îndeplinesc) , care s-au manifestat plenar în perioada în care Bursa nu exista, economia se baza pe cupoane, Vântu fura liniştit deranjat doar de câteva voci de la România Liberă şi Mediafax, iar marile bănci (care pe atunci nu aveau nicio legătură cu activităţile bancare uzuale) se pregăteau să-şi rupă gâtul în ciuda textelor şi a stirilor de TV liniştitoare lansate „pe surse” de propagandă.
Printre concluziile dezbaterii: presa nu mai e ce-a fost „pe vremea noastră”, “ăştia de acum” nu mai ştiu nici măcar să pună o întrebare linguşitoare aşa cum trebuie, e lipsă de profesionalism să întrebi despre clauze abuzive (subiect „de Libertatea”) şi să nu întrebi de exemplu, despre „efectul de pârghie”, noi ăştia care ne ocupăm cu jurnalismul economic suntem al dracului de speciali, dar nu atât de speciali ca predecesorii noştri, presa economică nu trebuie să scrie pentru oameni ci pentru companii şi, mai ales, pentru bănci, cititorul trebuie învăţat să înţeleagă ceea ce trebuie să înţeleagă şi să înghită ceea ce i se dă, clientul bancar care nu întelege ceea ce trebuie să înţeleagă nu merită băgat în seamă de presă. Halucinantă este concluzia reprezentantei unei bănci care doar cu greu comunică atunci când e vorba de subiecte care nu îi convin şi care, întâmplător sau nu, a fost şi prima din România vizată de procesele pe legea clauzelor abuzive.
Potrivit acesteia, viitorul presei economice nu este în structuri clasice de presă, în redacţii adevărate, ci în bloguri cu număr restrâns de cititori cu educaţie în domeniu. Ideea genială a fost preluată „din zbor” de un alt nume cunoscut în lumea comunicatorilor bancari, o persoană pe care am respectat-o şi o respect în continuare în ciuda afinităţilor sale vădite pentru tot ceea ce înseamnă şi au însemnat instituţiile şi structurile statului şi împotriva patimei cu care promovează teoriile noii cenzuri sub forma „când vorbeşti despre bănci este ca şi cum ai călca pe ochi”.
A rezultat, până la urmă, că presa economică „modernă” aşa cum se manifestă ea în redacţiile clasice nu a existat niciodată cu adevărat şi are toate şansele să dispară definitiv. Singura şansă ar fi să uităm ce am învăţat prin şcolile de jurnalism, şi să ne specializăm în satisfacerea exclusivă a celor care merită, toate acestea susţinute cu argumentul ipocrit că redacţiile clasice nu ne mai pot oferi independenţa de altă dată. Ca şi cum giganţi ca Bloomberg, Financial Times, Reuters, The Economist sau Wall Street Journal nu au orientări clare sau nu urmează o linie editorială destul de evident trasată de acţionari. Poate şi ei ar trebui să treacă în lumea cealaltă, a blogurilor.
Ce voia să spună în subtext doamna, pentru că în cazul comunicatorilor de geniu, mesajul important este întotdeauna cel din spatele cuvintelor, este că subiectele sensibile cum ar fi clauzele abuzive, conversia creditelor în franci elveţieni sau creşterea programatică a comisioanelor nu ar mai trebui să fie tratate sub privirea “tuturor neavizaţilor” denumiţi contractual şi clienţi, ci într-un grup restrâns de băieţi inteligenţi, înţelegători şi decenţi. Numai aşa, băncile vor fi suficient de liniştite pentru a putea face business adevărat şi suficient de binevoitoare pentru a mai ajuta câte un blogger care merită.
Felul acesta de a pune problema mi-a adus aminte de o întâmplare pe care nu o pot uita din cauza influenţei semnificative pe care a avut-o asupra vieţii mele profesionale.
A fost unul dintre motivele pentru care am părăsit redacţia uneia dintre publicatiile cele mai cunoscute din presa financiară. O poveste adevărată cu o bancă de basm.
Din surse interne (angajaţi care, aveam să aflu ulterior, au fost de-a dreptul terorizaţi şi forţaţi să îşi dea demisia la finalul poveştii) am aflat că respectiva bancă are mari probleme cu administrarea giganticului portofoliu de carduri şi de tehnică acceptatoare. Mai precis, zilnic există zeci de cazuri în care clienţilor li se retrag din cont mai mulţi bani decât ar trebui, în care oamenii se găsesc în imposibilitatea de a-şi folosi cardul la bancomat, în care clienţii fac plăţi la automate fără ca acestea să fie înregistrate pe loc. Puteam dovedi toate aceste lucruri inclusiv cu documente şi mailuri interne între angajaţi şi totuşi am ales să întreb şi banca. Omul de comunicare al respectivei bănci, cu specifica atitudine superior-arogant-jovială, mi-a explicat că lucrurile nu stau deloc cum spun eu, că nu prea înţeleg mare lucru şi că să aştept până când vine un răspuns de la specialişti. Urmându-i sfatul, am aşteptat 20 de zile până când a venit un răspuns care nu spunea aproape nimic. Şi atunci am publicat textul. După doar câteva zile de la apariţia materialului şi în absenţa mea , omul de comunicare a venit în redacţie unde, după ce a jucat scena băiat bun/băiat rău, ba ameninţând cu procesul, ba promiţând parteneriate profitabile, a reuşit să convingă pe cine trebuie că materialul meu, care apăruse deja în varianta print a publicaţiei, să nu mai apară şi în varianta online, unde ar fi avut parte de o mult mai importantă expunere.
Rezultatul? Angajaţii care vorbiseră au fost forţaţi să plece de la bancă, banca a primit un premiu de la publicaţia unde eu lucram într-o gală unde a fost şi sponsor, iar eu, nu fără părere de rău, am părăsit respectiva redacţie.
Aşa consideră o instituţie financiară cât un sfert din sistemul bancar românesc că trebuie „să meargă mai departe” povestea relaţiei cu presa: cu batista pe ţambal. Şi cum altfel şi-ar fi putut dori să curgă firul basmului dacă este chiar instituţia de credit cu cea mai mare pondere a restanţelor, creditorul cu cele mai multe procese cu clienţii din România. Nu este însă şi singurul zmeu financiar cu mari probleme de imagine dispus să sacrifice absolut tot pentru a se proteja. În faţa lor, presa economică e un amărât de Prâslea doar că fără veleităţi de erou.