BNR îi răspunde Andreei Paul Vass: BNR a avertizat în mod public asupra riscurilor aferente împrumuturilor în CHF

(Întrebările doamnei Paul Vass sunt bolduite)

În anul 2007, BNR a emis reglementări care au ridicat gradul maxim de îndatorare a persoanei fizice, de la 40% la 70%.Pentrucreditele în franci francezi ați permis băncilor să își stabilească singure praguri de îndatorare maxime, prin norme interne, supuse unei aprobări prealabile a BNR. De pildă, bănci ca Volskbank (care a făcut publice raportări cu privire la aceste aspecte) să ridice pragul la 90% și, uneori, să renunțe, pur și simplu, la pragurile de îndatorare, ajungând ca acestea să fie de 100% sau chiar mai mult, ceea ce înseamnă că persoana împrumutată nu numai că nu își mai acoperea din venituri ratele, dar trebuia să aibă resurse adiacente suplimentare. Considerați ca ați stimulat apetitul pentru risc al băncilor? Consideră BNR ca a permis băncilor ca, prin reclame înfrumusețate, agresive, deceptive, să racoleze un număr enorm de mare de consumatori de credite în franci elvetieni?

În măsura în care întrebarea Dvs. se referă la creditele acordate în moneda franc elveţian şi nu franc francez (aşa cum aţi stipulat in intrebarea Dvs), precizăm că:

Este total eronată afirmaţia potrivit căreia, cu aprobarea BNR, bănci precum Volksbank România şi-au stabilit praguri de îndatorare de 90% şi, uneori, chiar peste 100% pentru împrumuturile acordate în franci elveţieni (CHF). Instituţia de credit menţionată a practicat niveluri de maxim 70% pentru gradul total de îndatorare, potrivit reglementării sale interne validată de banca centrală(gradul total de îndatorare se calcula la venitul net obţinut prin deducerea din venitul disponibil a coşului minim aferent numărului de membri ai familiei). Menţionăm că aceste niveluri au fost diferenţiate în funcţie de categoria de risc de nerambursare asociată clientelei, dar fără a depăşi nivelul maxim de 70%. Astfel, subliniem că nu s-au înregistrat situaţii în care Volksbank România să acorde împrumuturi, în moneda franc elveţian, care, la data acordării, să înregistreze un grad total de îndatorare de 90% sau superior acestui nivel.

În anul 2007, România a intrat în UE asumându-şi toate responsabilitățile şi libertăţile impuse de această apartenență. În consecinţă, BNR a trecut de la un cadru de reglementare de tip administrativ (respectiv, plafonarea rapoartelor serviciul datoriei/venituri și împrumuturi/garanții) la o abordare bazată pe autoreglementarea instituţiilor financiare. Limitele explicite pentru rapoartele serviciul datoriei/venituri și împrumuturi/garanții au fost eliminate. În schimb, creditorilor li s-a cerut să-și construiască propriile reguli pentru stabilirea nivelelor maximale ale îndatorării, diferențiate pe clase de risc ale debitorilor, cu verificarea prealabilă a normelor interne de către BNR și cu recomandarea de a trece la utilizarea informațiilor din evidențele Biroului de Credit pentru persoanele fizice. Aceste schimbări au furnizat un grad mai mare de flexibilitate pentru creditori, însă un plafon maximal de 40% pentru raportului serviciul datoriei/venituri a rămas obligatoriu până la validarea de către BNR a normelor interne care luau în considerare schimbările introduse prin noul cadru reglementar.

Pentru menținerea prudenței cadrului reglementar, banca centrală și-a amendat poziția în 2008. BNR a introdus o nouă abordare bazată pe evaluarea obligatorie a capacității debitorilor de a-și rambursa datoriile folosind un scenariu de stres stabilit de către BNR și a cerut creditorilor să calibreze nivelul raportului serviciul datoriei/venituri astfel încât debitorii să se încadreze în nivelul maximal al îndatorării pe toată durata creditului în raport cu scenariul de stres. Această abordare este complementară măsurilor anterioare de autoreglementare şi a fost implementată pentru a se asigura că normele interne ale creditorilor iau în considerare riscul, într-o manieră adecvată.

Primele recomandări ale Comitetului European pentru Risc Sistemic cu privire la creditarea în monedă străină (din septembrie 2011) au intervenit când BNR era deja într-un stadiu avansat în implementarea măsurilor referitoare la rapoartele serviciul datoriei/venituri și împrumuturi/garanții. Pentru a respecta în totalitate aceste recomandări, banca centrală a adaptat plafonul maxim al raportului împrumuturi/garanții în funcție de tipul debitorului (acoperit/neacoperit la riscul cursului de schimb) și în funcție de monedă: 75% pentru creditele de consum denominate în monedă străină sau indexate la un curs de schimb, 85% pentru creditele ipotecare denominate în monedă locală, 80% pentru credite ipotecare denominate în monedă străină acordate debitorilor acoperiți la riscul cursului de schimb, 75% pentru credite ipotecare denominate în euro acordate debitorilor neacoperiți la riscul cursului de schimb, respectiv 60% pentru credite ipotecare denominate în alte monede străine acordate debitorilor neacoperiți la riscul cursului de schimb. Diferenţierea pe monede este realizată conform riscului asociat portofoliului de credite şi în funcţie de evoluţiile de pe piaţa imobiliară la momentul implementării măsurii.

Băncile sunt, prin natura lor şi prin efectul legii, administratori de risc şi îşi asumă riscuri în măsura în care acestea pot fi administrate la nivel general de fiecare instituţie în parte.

Precizăm că BNR, în limitele impuse de legislație, nu se poate implica direct în politica de creditare şi nici în cea de marketing a instituţiilor de credit pe care le supraveghează prudențial și cu atât mai puțin în cea a entităţilor bancare aflate în altă jurisdicţie de supraveghere. Mai mult, relaţia dintre bancă şi clientul consumator de servicii financiare intră în sfera de acţiune a protecţiei consumatorilor, inclusiv pe segmentul marketingului şi promovării serviciilor şi produselor financiare, fiind sub jurisdicţia instituţiilor abilitate potrivit legislaţiei în vigoare.

Când a început BNR să avertizeze asupra creditelor în franci elvețieni că sunt potențial periculoase?Câți bani a cheltuit și cât efort a depus BNR pentru a avertiza populația asupra riscului creditelor în franci elvețieni înainte de apariția crizei în Europa (2008) și în România (2009)?

În ultimii 10 ani, în mod constant, BNR a avertizat în mod public asupra riscurilor aferente împrumuturilor în valută, inclusiv cele în CHF, în cazul persoanelor cu venituri în altă monedă decât cea a creditului. Aceste avertizări repetate au fost diseminate pe mai multe canale de Comunicare: studii (a se vedea lucrările publicate în anul 2005/2006 pe website al BNR), conferinţe şi seminarii pe teme de supraveghere şi stabilitate financiară şi colocvii juridice (se regăsesc pe website), declaraţii în cadrul conferințelor de presă trimestriale susţinute de către banca centrală, întâlniri lunare cu reprezentanţii ARB şi cei ai unor asociaţii de specialitate (AAFBR, ANEIR etc). O bună parte dintre aceste avertizări au avut loc odată cu prezentarea normelor prudențiale şi/sau a restricţiilor introduse de BNR. Subliniem că, acest tip de activităţi are caracter curent şi permanent și sunt reflectate în Rapoartele anuale şi Rapoartele asupra Stabilităţii Financiare publicate pe website al BNR.

De ce nu a interzis BNR creditarea în franci elvetieni în anul 2008, așa cum a facut, spre exemplu, Banca Centrală a Austriei? Dl Steven van Groningen, președinte de bancă și vice-președinte (la acea vreme) al ARB, a cerut public acest lucru, în 2008. Creditele în CHF au fost acordate din 2005 până în 2008, cu vârful de volum în 2007; până în august 2008 (Reg. BNR, 11/2008,http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=404&actId=22 ), BNR nu a facut referire în reglementări la riscul valutar. Chiar și în acest regulament, BNR lasă la nivelul politicii interne a băncilor comerciale luarea în considerare a riscului valutar corelat cu statistica cursului valutei de acordare a creditului vs cursul leu din ultimele 18 luni (deși erau credite pe minim 20 de ani). Pe acest subiect, BRD nu a acordat credite deoarece „Am considerat atunci, analizând atent istoria acestei valute (CHF, nota mea) a unei țări cu statut de „refugiu financiar” în perioade de criză, că riscurile legate atât de rata de schimb, cât și de variabilitatea dobânzii de referință erau prea mari atât pentru bancă, cât și pentru clienții în CHF.”)

În cazul Austriei nu este vorba de o interzicere formală oficială a creditării în franci elvețieni, în condițiile în care şi Austria este un stat membru al UE și deci nu putea impune restricţii care loveau în libertăţile fundamentale ale UE: libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalurilor. În anul 2008, autoritatea de supraveghere din Austria a adresat băncilor o recomandarede a se abține de la acordarea de astfel de credite, însă efectul nu a fost cel scontat: în anul 2009, conform statisticilor s-a înregistrat o temperare a creditului în valută însă ulterior acesta a accelerat.

Mai mult, este de menționat că, la nivel european, primele recomandări privind creditarea în valută au fost emise de CERS (Comitetul European pentru Risc Sistemic) în anul 2011 (cu termen de implementare decembrie 2012). Acestea nu aveau în vedere interzicerea pe cale administrativă a creditelor în valută.

În cazul României, odată cu liberalizarea mişcării capitalurilor ca precondiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană precum şi cu intrarea efectivă in UE, interzicerea formală a creditării in CHF era imposibilă. De aceea eforturile BNR s-au concentrat asupra descurajării acestui tip de credite care s-au incadrat in reglementările generale de creditare in valută (reglementări ce se pot vedea pe website-ul BNR). În acest scop, de exemplu, BNR a majorat RMO la valută până la 40%, rata cea mai înaltă din Europa a RMO, impusă băncilor comerciale in anul 2006. Totodată, eforturile BNR pentru reglementarea creditului în valută – constante, adaptate și în strânsă corelare cu practicile europene – au făcut posibil ca recomandările CERS să se regăsească în mare parte în reglementările BNR emise. Implementarea integrală a Recomandării CERS a fost asigurată integral în termenul indicat.

Reamintim că, în România creditarea în CHF a încetat la finele anului 2008.

De asemenea, precizăm că BNR nu are cunoștinţă de vreo cerere, nici publică și cu atât mai puţin instituţională, din partea domnului Steven van Groningen privind interzicerea creditului in CHF.

De ce consideră BNR ca un contract de credit ipotecar, în care persoana fizică își finanțează cumpărarea sau construcția locuinței familiale, este identic ca structură economică și juridică cu contractele comercianților cu băncile?)

BNR nu intervine în raporturile juridice derulate între instituţiile de credit şi clienţii acestora, competenţa sa fiind limitată la urmărirea îndeplinirii de către acestea a cerinţelor de prudenţialitate care se regăsesc în legislaţia specifică.

Astfel, potrivit art.1270 din Codul civil, contractul este legea părţilor în sensul că legătura astfel stabilită între părţi este similară, prin efectul ei, unei legături izvorâte din legea obiectivă: contractul este obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda).

De ce echivalează BNR un contract de credit ipotecar cu un contract cu privire la riscul valutar (contract aleatoriu, hedging, instrument financiar derivat)? De ce consideră BNR că tot riscul acestui contract trebuie să fie trecut pe capul consumatorului, în timp ce managerii băncilor iresponsabile care le-au pus pe piață rămân nesancționați?)

Ipoteza potrivit căreia banca centrală ar echivala un contract de credit ipotecar cu unul cu privire la riscul valutar nu se susține, conexiunea dintre cele două aspecte fiind ocazionată la nivelul debitorilor în situația în care aceștia nu obțin venituri în moneda în care este denominat împrumutul. Riscul valutar este doar unul dintre riscurile pe care le incumbă un contract de credit ipotecar în valută, alături de riscul de rată a dobânzii, riscul privind continuitatea venitului disponibil, etc. În mod simetric, banca își asumă deasemenea un risc valutar atunci când acordă împrumuturi în alte valute decât cele în care sunt exprimate sursele sale de finanțare (depozite, împrumuturi luate de bancă), risc pentru care trebuie să aibă disponibil capital peste nivelul minim reglementat, conform cerințelor prudențiale armonizate la nivelul Uniunii Europene.

Totodată, nu doar că Banca Centrală nu consideră noțiunile menționate anterior ca fiind suprapuse, ci, dimpotrivă, le tratează separat; orice fel de operațiune a unei bănci comerciale are drept cerințe legale determinarea tuturor riscurilor pe care aceasta le presupune, precum și tratarea diferită a acestor riscuri, din punct de vedere prudențial, conform legislației în vigoare armonizate la nivel european.

Are cunoștință BNR de faptul că multe bănci din România (exemple : OTP, Credit Europe, Bancpost) își exportă contractele la societățile mamă sau la SPV-uri înregistrate în Olanda? Dacă da, de ce permite acest comerț? Dacă nu, de ce nu sunt sancționați responsabilii cu supravegherea sistemului? De ce permite BNR băncilor vânzarea către colectorii de creanță a debitelor neperformante ale consumatorilor, uneori și cu 2% din valoare nominală, în timp ce nu permite ștergeri echivalente ale datoriilor consumatorilor? Cred că BNR ar trebui să ne prezinte un raport referitor la numărul creditelor în CHF acordate persoanelor fizice: câte au fost acordate, câte au fost stinse complet prin neplată și mai ales câte credite active au fost fie transferate către alte sucursale externe ale băncii mamă, fie au fost externalizate la entități nebancare externe/interne.)

Cesiunea de creanțe se efectuează potrivit prevederilor legale aplicabile. Valoarea la care aceste creanțe sunt cesionate este rezultatul negocierii dintre cumpărători și instituțiile de credit care își asumă și pierderile corespunzătoare. Modalitatea de recuperare a creanțelor neperformante este stabilită de fiecare dintre instituțiile de credit. Ștergerea datoriei debitorului poate crea hazard moral, însă o astfel de decizie este la latitudinea băncilor, în anumite condiții.

Numărul debitorilor persoane fizice ce au credite în CHF la bănci este de 75412, iar numărul creditelor în CHF ale persoanelor fizice este de 80275 (noiembrie 2014, conform informaţiilor de la Centrala Riscurilor de Credit şi Biroul de Credit).

Începând cu anul 2010, băncile raportează inclusiv date referitoare la soldul creditelor externalizate. Soldul creditelor externalizate ale populaţiei era, în noiembrie 2014, de 6,1 miliarde lei, din care 2,76 miliarde aferente creditelor în alte valute decât euro. Nu sunt raportate date privind numărul creditelor în CHF externalizate. O estimare a numărului creditelor populaţiei în CHF externalizate s-ar putea realiza utilizând următoarele ipoteze: (i) creditele în alte valute externalizate se consideră a fi denominate în CHF (de altfel, în bilanţul băncilor, creditele în CHF reprezintă 97% din creditele în alte valute decât euro potrivit datelor la noiembrie 2014); (ii) valoarea medie a creditelor în CHF externalizate este aceeaşi ca şi în cazul creditelor în CHF ale populaţiei existente în bilanţul băncilor (aproximativ 120000 lei, la noiembrie 2014). Pe baza acestor ipoteze, se poate estima că ar fi fost externalizate 23000 de credite în CHF acordate populației.

În sistemul judiciar din România s-au pronunțat mii de hotărâri ale instanțelor prin care s-a dispus eliminarea din contracte a clauzelor abuzive, inclusiv clauza de risc valutar. De ce BNR nu a interzis, în virtutea calității sale de autoritate de control și supraveghere a pieței bancare, toate contractele – tip care conțin aceleași clauze abuzive? De ce nu a sancționat BNR acele bănci care au fost condamnate de instanțe la eliminarea din contracte a clauzelor abuzive?)

Potrivit prevederilor legale în vigoare, aspectele menționate în întrebarea Dvs., referitoare la relația dintre bancă și client, intră sub incidența legislației privind protecția consumatorului, care depașește competența BNR. BNR aplică sancțiuni instituțiilor de credit numai în limitele prevăzute de OUG nr.99/2006 cu completările și modificările ulterioare.

BNR nu comentează hotărârile instanţelor de judecată, acestea fiind suverane în ceea ce priveşte deciziile aferente fiercărui dosar în parte. Constatăm însă că unele hotărâri definitive s-au pronunţat în favoarea consumatorului, iar altele s-au pronunţat în favoarea instituţiei de credit cu privire la constatarea caracterului abuziv al aceleiaşi clauze.