BREXIT – Istoria relaţiilor dintre Regatul Unit şi Uniunea Europeană (1951-2016)

Acordul de retragere a fost aprobat cu 621 voturi pentru, 49 împotrivă şi 13 abţineri. Pentru a intra în vigoare, Acordul de retragere va fi supus unui vot final în Consiliul Uniunii Europene. Regatul Unit va beneficia de asemenea de o perioadă de tranziţie până la finalul lunii decembrie 2020, potrivit sursei citate.

***
Istoria relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Regatul Unit a fost tumultoasă încă din anii ’50 – ’60, când construcţia europeană era la începuturile sale. Această relaţie s-a menţinut de-a lungul apartenenţei acestei ţări la UE. În anii ’60, Regatului Unit i s-au respins două cereri de aderare, iar în anii ’70 a avut loc un prim referendum de ieşire a Marii Britanii din Uniune. Anii ’80 au fost marcaţi de demersurile lui Margaret Thatcher de a obţine aşa-numitele derogări în privinţa bugetului UE. Spre finalul anilor ’90 s-a înregistrat o revigorare a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Uniune, pentru ca în anii 2000, euroscepticismul să câştige din nou teren.

Reticenţa Regatului Unit faţă de comunităţile europene în anii ’50
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu a făcut parte din grupul statelor fondatoare ale UE şi nu a semnat tratatele fondatoare ale comunităţilor europene: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de la Paris (1951) şi Tratatul de la Roma, stabilind Comunitatea Economică Europeană (1957). Laburistul Clement Attlee, prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1945-1951, a refuzat în 1951 participarea ţării la proiect, considerând că noua construcţie CECO reprezintă un atentat la suveranitate – Marea Britanie fiind la acea vreme un mare producător de cărbune şi oţel, se arată pe site-ul https://www.touteleurope.eu/.

„Vrem să jucăm un rol activ în orice tip de cooperare europeană sub o formă interguvernamentală, dar nu putem să cedăm libertatea noastră de decizie şi de acţiune unei autorităţi supranaţionale”, a declarat premierul britanic Clement Attlee în 1951.

Astfel, în anii ’50, Regatul Unit a manifestat reticenţă faţă de comunităţile europene nou înfiinţate, preferând să se alăture mai degrabă statelor scandinave, Elveţiei şi Austriei în proiectul Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi considerând că aceasta din urmă este o alternativă mai suplă şi mai puţin politică decât comunităţile economice europene.

Respingerea cererilor de aderare a Regatului Unit la comunităţile europene: 1963 şi 1967
Regatul Unit a început demersurile pentru aderarea la comunităţile europene în iulie 1961, când premierul conservator Harold Macmillan (1957-1963) a depus cererea de aderare, convins fiind că organizaţia europeană nu va afecta relaţia Regatului Unit cu Commonwealth-ul. O a doua cerere de aderare a fost depusă de laburistul Harold Wilson în 1967.

Ambele cereri de aderare au fost respinse în 1963, respectiv 1967, prin veto-ul Franţei condusă la acea vreme de Charles de Gaulle (1959-1969). Preşedintele francez susţinea, în motivaţia votului de respingere, faptul că Regatul Unit este mai apropiat de Statele Unite şi că extinderea construcţiei europene ar afecta negativ acquis-ul comunitar, în special Politica Agricolă Comună, mai scrie sursa citată.

1973, anul aderării Regatului Unit la Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Regatul Unit a reuşit să reia demersurile de aderare la CEE abia după plecarea lui Charles de Gaulle de la putere (1969). Astfel, apropierea dintre premierul britanic conservator Edward Heath (1970-1974) şi noul preşedinte francez Georges Pompidou (1969-1974) a fost determinantă pentru succesul aderării Marii Britanii în 1973.

1975 – primul referendum de ieşire a Regatului Unit din CEE
În ciuda recentei revigorări a relaţiei dintre Franţa şi Marea Britanie, pierderea alegerilor de către Edward Heath în 1974 a condus la reconsiderarea poziţiei britanicilor faţă de CEE. Revenind la putere, Harold Wilson (1964-1970; 1974-1976) a trebuit să gestioneze divizarea laburiştilor în ceea ce priveşte chestiunea europeană. Premierul Wilson a trebuit să îşi ţină promisiunea privind organizarea unui referendum privind apartenenţa ţării la CEE, în cazul în care câştiga alegerile.

Astfel, la referendumul de ieşire din CEE, organizat la 5 iunie 1975, premierul Harold Wilson a reuşit să evite un Brexit, 67,2% din populaţie pronunţându-se pentru rămânerea în CEE, în timp ce 32,77% dintre britanici au votat împotrivă (prezenţă la vot: 64,62%).

1979-1990: Margaret Thatcher cere derogări privind contribuţia Regatului Unit la bugetul CEE
Perioada în care Regatul Unit a fost condus de conservatoarea Margaret Thatcher (1979-1990) a fost marcată de lungi demersuri ale acesteia de a obţine o derogare/reducere de plată de către Regatul Unit a contribuţiei la bugetul comun european. Premierul britanic susţinea faptul că, deşi Marea Britanie este a doua contributoare netă la bugetul comunitar, nu are de câştigat de pe urma uneia dintre principalele politici europene: politica agricolă comună – Marea Britanie fiind o ţară în care agricultura nu ocupa un loc important, potrivit site-ului https://www.touteleurope.eu/.

În iunie 1984, la Consiliul European de la Fontainebleau (Franţa), Margaret Thatcher a înregistrat un succes, ajungându-se la un acord privind suma compensaţiilor care urmau să fie acordate Regatului Unit pentru reducerea contribuţiilor acestuia la bugetul comunitar, scrie site-ul https://europa.eu.

Anii ’90: Regatul Unit ratifică Tratatul de la Maastricht
Încă din anii 1990 şi 1991, o aripă din Partidul Conservator făcea presiuni asupra noului premier John Major (1990-1997) să organizeze un nou referendum cu privire la adoptarea monedei euro, ce avea să fie instituită prin Tratatul de la Maastricht. În acest context, John Major a acceptat ratificarea Tratatului cu condiţia ca ţara sa să beneficieze de o clauză de retragere în privinţa monedei euro şi a cartei sociale europene. Tratatul de la Maastricht (1992) consfiinţea denumirea de Uniune Europeană şi ideea de uniune politică a Europei, prin sporirea considerabilă a prerogativelor Parlamentului European.

În 1997, preluarea puterii de către laburişti şi Tony Blair (1997-2007) – după 18 ani de opoziţie – a permis o îmbunătăţire a relaţiei Regatului Unit cu Uniunea Europeană, avansându-se chiar şi varianta de aderare la zona euro, mai scrie sursa citată.

Treptat însă, Regatul Unit a renunţat la ideea adoptării monedei euro în favoarea proiectului privind participarea ţării la Războiul din Irak.

Anii 2000-2010: consolidarea curentului eurosceptic în Regatul Unit (UKIP şi Partidul Brexit)
Înfiinţat în 1993, sub conducerea istoricului Alan Sked, Partidul pentru independenţa Regatului Unit (UKIP) care încuraja ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, a câştigat teren în anii 2000-2010, conform https://www.ukip.org/.

Partidul a avut o ascensiune rapidă după 2000, ajungând pe locul trei în ţară la alegerile europene din 2004, pe locul al doilea la scrutinul european din 2009 şi pe primul loc la euroalegerile din 2014, potrivit rezultatelor publicate. Succesul UKIP la alegerile europene din 2014 a înlesnit organizarea referendumului privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană din iunie 2016, menţionează site-ul https://www.touteleurope.eu/.

După 2016, partidul a intrat în declin, odată cu demisia liderului Nigel Farage.

La începutul anului 2019, Nigel Farage avea să formeze un nou partid eurosceptic, Partidul Brexit, care a şi câştigat primul loc la alegerile europene din mai 2019. De altfel, mulţi dintre eurodeputaţii UKIP au trecut la noul partid al lui Farage.

2016 – al doilea referendum pentru ieşirea Regatului Unit din Uniunea Europeană
Odată cu întoarcerea conservatorilor la putere în 2010, relaţia dintre Regatul Unit şi UE a fost din nou pusă sub semnul întrebării. Noul premier David Cameron a refuzat, în 2011, ratificarea modificărilor aduse Tratatului de la Lisabona, reformă susţinută de Franţa şi Germania şi care se referea la consolidarea disciplinei bugetare la nivelul UE.

În contextul campaniei electorale interne din 2015 şi pe fondul ascensiunii UKIP, conservatorul David Cameron (2010-2016) a promis organizarea unui nou referendum privind aderarea la UE, dacă va câştiga alegerile.

Organizat la 23 iunie 2016, referendumul privind apartenenţa Marii Britanii la UE s-a finalizat cu victoria Brexitului: 51,89% dintre britanici au votat pentru ieşirea din UE, în timp ce 48,11% au votat împotrivă (prezenţă la vot: 72,21%). David Cameron a demisionat, noul premier Theresa May (2016-2019) ducând trei ani de negocieri fără succes pe marginea acordului privind Brexitul. Acordul de retragere a fost adoptat în Parlamentul englez şi agreat la nivelul UE abia în ianuarie 2020, în timpul premierului Boris Johnson, care a preluat mandatul în iulie 2019.