UE pedepsește România pentru istoria sa de 150 de ani de extracție a petrolului și gazelor: Petrom și Romgaz sunt obligate să asigure o cincime din toata capacitatea de stocare a CO2 din Europa, costurile sunt de miliarde de euro

Obligația rezidă din NZIA (Net-Zero Industry Act), un regulamen european deja votat de Parlament și prin care României i se atribuie 9 din cele 50 de milioane de tone pe an, capacitate de stocare a carbonului la nivelul întregii Uniuni Europene, țintă care trebuie îndeplinită până în 2030.

Este a doua cea mai mare cotă din UE, după cea a Olandei.

Motivul pentru care companiile românești producătoare de hidrocarburi (nu țara în sine) au o cotă atât de mare ține de interpretarea istoriei: România are o tradiție de 150 de ani de extracție de hidrocarburi (chiar și acum este una dintre puținele țări producătoare de petrol și gaze din UE) și, ca atare, potrivit interpretării Bruxelles-ului, companiile românești, care au folosit de mult aceste hidrocarburi care au emis CO2, trebuie să asigure acum capacitatea de captare și stocare a carbonului.

România a încercat să se opună acestei abordări, dar în ciuda efoturilor europarlamentarilor noștri și a industriei, Bruxelles-ul nu a putut fi împiedicat din, practic, a pedepsi acum companiile petroliere românești pentru că țara a fost unul dintre cei mai vechi și mai mari producători de petrol și gaze din Europa. Și, cum este încă una dintre puținele țări care încă extrage petrol și gaze, nu a reușit să găsească suficiente state care să-i susțină poziția când s-a negociat NZIA.

Cât ar costa implementarea unei capacități de stocare a carbonului de 9 milioane de tone pe an? Nu este încă foarte clar, tehnologia CCUS fiind încă la început, dar unul dintre experții FPPG, a făcut, la solicitarea presei, un calcul grosier – doar asigurarea unei capacități de stocare de 9 milioane de tone an, timp de 20 de ani, ar costa cele două companii românești circa 4,5 miliarde de euro.

Iar întregul lanț valoric – stocarea, transportul și depoziarea – ar costa circa 15 miliarde de euro.

Lucrurile pare că nu mai pot fi întoarse, NZIA este votată, singurul lucru ce nu s-a stabilit încă fiind valoarea penalităților care trebuie plătite în cazul în care companiile nu se conformează.

Captarea și stocarea carbonului (sechestrarea dioxidului de carbonul) reprezintă un set de tehnologii care vizează captarea, transportul și stocarea permanentă în condiții de siguranță a CO2, care altfel ar fi eliberat în atmosferă. Sechestrarea geologică este o metodă dovedită de stocare subterană a CO2 în care acesta este injectat în subteran în formațiuni adânci de roci pentru a fi stocat pe termen lung, iar printre cele mai bune locuri sunt zăcămintele depletate de țiței și gaze, de pe uscat sau offshore, dar și în structuri acvifere saline, după cum arată FPPG.

Tehnologia este însă destul de costisitoare și, chiar dacă are riscuri mai mici decât în alte situații (CO2 nu arde) presupune totuși identificarea unor zone care să permită depozitarea sa vreme de 20 de ani cel puțin. Iar înainte de stocarea propriu zisă este nevoie de captarea carbonului și transportarea sa la locul de stocare, deci vorbim despre un întreg lanț și o înreagă industrie care trebuie creată.

Iată schematic cum ar funcționa procesul:

Avantajele

Odată identificate soluțiile și creat lanțul, stocarea carbonului va adue și avantaje din care companiile care au cheltuit banii cu crearea depozitelor vor începe să-și recupereze investițiile. Aici vor stoca CO2 rezultat industriile care nu se pot decarboniza pe deplin, exemplu clasic fiind cel al cimentului. Stocarea le scutește de plata certificatelor de carbon (acum sunt 60 de euro pe tona emisă, dar se poate ajunge și la 90  sau chiar 150). Aproape toate modelele de scenarii climatice impun implementarea CCS, spun cei de la FPPG în studiu.

“România are o experiență și un know-how extins în domeniul proiectelor și tehnologiilor CCS, din perspectiva tradiției sale îndelungate în domeniul explorării și exploatării petrolului și gazelor. În plus, cercetarea în sectorul CCS a continuat în universitățile și instituțiile de cercetare din România. După epuizarea depozitelor de hidrocarburi, România poate folosi depozitele offshore pentru a deveni un actor important în dezvoltarea acestei tehnologii-cheie de decarbonizare dacă acestea vor îndeplini criteriile tehnico-economice specifice”, arată studiul.

Companiile spun că este nevoie și de sprijinul statului.

“Operatorii de petrol și gaze din România au subliniat faptul că înainte de a se lua orice decizie cu privire la implementarea proiectelor CCS la nivel național, este necesar să se realizeze studii de impact asupra mediului, pentru a valida că este sigur să se realizeze astfel de proiecte, în raport cu comunitățile locale. Responsabilitatea pentru astfel de studii de impact asupra mediului ar trebui să fie asumată în mod clar la nivel național de către autoritățile cu atribuții în acest sector. Aceste evaluări nu ar trebui să revină operatorilor, cu atât mai mult cu cât există mai multe State Membre care au interzis în mod oficial stocarea subterană a CO2, iar altele sunt pe cale să facă acest lucru”, arată studiul.

“Industria petrolului și gazelor a semnalat din ce în ce mai mult necesitatea ca Statul Român să își asume un rol activ înasigurarea accesului la finanțare publică sau la alte scheme de sprijin financiar fiind esențială pentru proiectelede stocare a CO2, din cauza investițiilor cu utilizare intensivă de capital, a perioadelor lungi de dezvoltare a proiectelor (8-10 ani) cu un preț incert al schemei de comercializare a certificatelor de emisii de CO2 ca măsură de evitare a costurilor de-a lungul întregului lanț valoric pentru o perioadă atât  de lungă și o perioadă lungă de recuperare a investițiilor datorită longevității operațiunilor și a riscului de longevitate a obligațiilor de mediu”, mai arată studiul.

Citește și: