Care sunt precedentele de la CCR cu privire la dreptul de veto al preşedintelui în cazul Guvernului – analiză

Preşedintele PSD, Liviu Dragnea, şi copreşedintele ALDE Călin Popescu Tăriceanu au invocat, marţi, decizia Curţii din 2014, care i-ar interzice preşedintelui să refuze o propunere de premier. Decizia din 2014 a fost dată într-un context clar definit, privind o tentativă a USL de modificare a Constituţiei, şi nu vine cu precizări suplimentare privind procedura de desemnare şi dacă preşedintele are dreptul de a refuza un candidat, cerând alt nume tot din majoritatea care a câştigat alegerile.

Există două moduri prin care situaţia ar putea ajunge la judecata CCR: fie printr-o sesizare directă, acuzând conflict constituţional între puterile statului (Parlament şi Preşedinţie) – însă o astfel de sesizare riscă să fie declarată inadmisibilă, pentru că majoritatea parlamentară PSD-ALDE nu poate fi, juridic, echivalată cu Parlamentul – precum şi calea suspendării, care ar duce la un aviz al Curţii. Acest aviz este însă consultativ, iar suspendarea poate continua indiferent de decizia CCR.

În total, au existat trei decizii pe tema implicării preşedintelui, iar două dintre el, făcute pe cazuri aproape identice, au venit cu soluţii uşor diferite, CCR explicând că sunt luate în considerare şi circumstanţele.

Deşi procedurile privind numirea miniştrilor, la propunerea premierului, şi desemnarea unui nou prim-ministru diferă, ele sunt comparabile din punctul de vedere al capacităţii preşedintelui de a fi decident în formarea şi compunerea Guvernului. Cele trei cazuri discutate la Curtea Constituţională s-au axat pe dezbaterea privind definirea rolului de arbitru pe care îl are preşedintele ţării, care, în funcţie de situaţie, a fost interpretat ca fiind unul pasiv, strict de contrasemnare a unui act, sau activ, în sensul acordării puterii de decizie sau de veto.

Cazul Adrian Cioroianu – 2007

Cronologic, prima decizie a CCR a fost dată în 2007, atunci când preşedintele de la acea vreme, Traian Băsescu, a refuzat să îl numească pe senatorul PNL Adrian Cioroianu în funcţia de ministru de Externe, în locul lui Mihai Răzvan Ungureanu. Băsescu a spus că a solicitat premierului, anterior refuzului oficial, să vină cu o nouă propunere, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, a sesizat Curtea Constituţională, acuzând un conflict juridic de natură constituţională.

În decizia Curţii, judecătorii au arătat atunci că „preşedintele României are îndreptăţirea de a verifica corespunderea candidatului pentru funcţia propusă (…) şi poate solicita motivat o altă propunere din partea primului-ministru”, în cazul în care constată că unele criterii nu sunt respectate (respectiv, ceea ce Traian Băsescu numea în acea perioadă „mapa profesională” a candidatului).

CCR i-a dat atunci preşedintelui dreptul de a respinge o propunere „motivat”, însă doar pe criteriile privind mapa profesională, neexistând şi dreptul unui veto autentic. Curtea a explicat că preşedintele este, practic, un filtru, însă constrâns de Constituţie în deciziile luate.

„După cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o activitate de verificare a îndeplinirii condiţiilor de corespundere în funcţie, tot astfel nici Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere primului ministru o altă propunere de candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea candidaturii
trebuie să fie motivată”, a scris Curtea, în 2007.

CCR a admis atunci că a existat un conflict juridic între preşedinte şi premier, provocat de Traian Băsescu prin refuzul său. „Preşedintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunţe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului”, se arată în motivare.

Cazul Norica Nicolai – 2008

La un an distanţă, s-a produs o situaţie similară, când preşedintele Traian Băsescu a respins-o pe Norica Nicolai (PNL) ca propunere pentru Ministerul Justiţiei. „Percepţia publică la adresa Noricăi Nicolai nu este de natură să ducă la creşterea încrederii în justiţia din România”, motiva în ianuarie 2008 preşedintele, în virtutatea deciziei anterioare a CCR, făcându-se referire şi la un episod din Senat în care nepoata liberalei votase în plen în locul ei în 2006. Ulterior au apărut de la Preşedinţie şi explicaţii cu privire la activitatea Noricăi Nicolai ca procuror, înainte de 1989, când ar fi pus după gratii o persoană fără proces.

Cazul a ajuns din nou la Curtea Constituţională, sesizarea fiind făcută tot de şeful Executivului, Călin Popescu Tăriceanu.

Decizia Curţii din 2008 a fost diferită faţă de cea din 2007, deşi pleca de la aceleaşi principii. În acest caz, CCR i-a dat preşedintelui mai multă putere de decizie, considerând că el nu este obligat să contrasemneze o propunere făcută de premier.

„Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului – ministru. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă propunere”, se arata în decizie.

Curtea a venit şi cu o intrepretare nouă a Constituţiei, având în vedere că actualul text putea duce la apariţia unor blocaje permanente între autorităţile statului. A apărut astfel decizia ca preşedintele să poată refuza, o singură dată, motivat, propunerea venită de la premier.

Deşi tot restrictivă, decizia lasă o marjă de manevră mult mai largă preşedintelui, despre care spune că este responsabil în faţa electoratului pentru deciziile sale.

„Motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de primul-ministru, care, în procedura prevăzută de art.85 alin.(2) din Constituţie, nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă decizională. Ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului”, se arată în decizie.

Cazul USL – 2014

Singura decizie clară a Curţii asupra dreptului constituţional al preşedintelui de a decide numele premierului a venit în 2014, însă nu ca urmare a unui caz concret, ci în urma unui aviz dat de CCR la propunerile de modificare a Constituţiei venite din partea USL.

De menţionat că această decizie a venit ca răspuns la propunerile făcute de modificare a mecanismului în care preşedintele desemnează premierul în urma consultării partidelor. USL voia ca noua formulă să prevadă ca preşedintele să desemneze premier pe acea persoană propusă de partidul care a obţinut cel mai mare număr de mandate în Parlament, eliminând astfel formula de „majoritate” parlamentară şi simplificând în avantajul celui mai mare partid rezultat din alegeri nominalizarea prim-ministrului. Noul mecanism era unul în trepte, care prevedea, în cazul unei egalităţi în numărul de mandate, ca premierul să meargă la partidul cu cele mai multe voturi. În cazul în care premierul propus în primă fază nu trece de votul Parlamentului, este desemnat un premier din partea partidului aflat pe locul doi ca număr de mandate. După două astfel de voturi de neîncredere, preşedintele era obligat să dizolve Parlamentul.

Curtea a criticat acest mecanism, arătând că este eliminată din joc posibilitatea formării alianţelor, ceea ce ar duce la blocaje instituţionale.

CCR a vorbit, cu această ocazie, în subsidiar, şi de rolul preşedintelui în desemnarea premierului. Astfel, Curtea a explicat că procedura de desemnare a unui premier trebuie neapărat să aibă în vedere două elemente: acceptarea rezultatului alegerilor, prin scorul obţinut de competitorii electorali, şi „finalitatea procedurii”, respectiv desemnarea unui prim-ministru care are capacitatea de a asigura o majoritate în Parlament pentru obţinerea votului de învestitură. Acestea sunt, deci, criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere preşedintele atunci când numeşte un premier: rezultatul alegerilor şi realitatea parlamentară.

„De aceea, Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului”, scria Curtea Constituţională.

Concluzie

Curtea Constituţională a decis o singură dată cu privire la procesul de desemnare a premierului, arătând că, pentru preşedinte, este unul foarte restrictiv. În schimb, CCR a dat mai multă putere de decizie şefului statului în cazul remanierilor şi schimbărilor de miniştri. Deşi sunt cazuri diferite şi proceduri diferite, este greu de estimat pe ce precedente şi pe ce articole din Constituţie şi din lege se va baza decizia Curţii în acest caz. Asta cu atât mai mult cu cât este pentru prima oară când judecătorii sunt chemaţi să dezbată direct o sesizare pe tema drepturilor preşedintelui în desemnarea unui premier. CCR a arătat, astfel, în cele 2 decizii pe tema miniştrilor, că preşedintele poate acţiona, în anumite situaţii, ca filtru într-o desemnare.