Căutaţi corupţie şi trădare? Luaţi la puricat jaful gazelor din Marea Neagră!

Și unde exact același lider al Opoziției a fost anchetat penal și trimis în judecată de DNA pentru corupție, după ce ar fi cerut „un șut în fund” de 50.000 de euro, bani de campanie. A ratat campania, primar a ajuns Firea, iar în cele din urmă Orban a fost achitat.

Foarte bine, înseamnă poate că suntem exigenți, dar și că justiția își face treaba.

Dar hai să fim exigenți până la capăt!

DNA și DIICOT au azi conduceri interimare, situație care mai devreme sau mai târziu va trebui să se rezolve. Aflăm de la Președinte că lupta anti-corupție va continua mai ceva ca până acum. Ar fi grozav, că la prima vedere ar mai fi ceva de luptat…

Făceam anul trecut un top 10 al afacerilor de corupție care au rămas practic nepedepsite, toate având în comun ordinul de mărime – al sutelor de milioane sau miliardelor de euro.

Ei bine, povestea gazelor din Marea Neagră le întrece pe toate la un loc ca valoare. Zeci de miliarde de euro miză totală, din care cel puțin 10 miliarde doar banii care au fost la un pas de a fi pierduți la buget?

Oare e prima mare afacere cinstită din România? Nici o suspiciune? Nici un indiciu rezonabil? În sutele de mii de mandate pe siguranță națională și corupție chiar nu a picat nimeni pe interceptări?

Dacă nu găsești nimic oricât ai căuta într-o afacere atât de mare, înseamnă că într-adevăr corupția a fost eradicată. Dar sigur nu-i nimic? Nimicuț?

Sau, poate, trădări? Că tot n-are DIICOT vreo înaltă trădare în palmares, nici un pește mare până nu i-a venit pleașca cu Viorica Dăncilă. (Despre achiziția de armament fără offset, domnul Orban n-a reclamat nimic încă?).

Dacă s-ar pune un prag valoric pentru înaltă trădare, cum s-a pus pentru abuzul în serviciu, oare cât ar fi?

Iată câteva piste pentru procurori:

Cum de au ajuns două din zece perimetre din Marea Neagră la Lukoil când noi cică încercăm să ne salvăm pe noi și pe vecinii noștri de șantajul cu energia al rușilor?

Cum de au ajuns alte perimetre pe mâna OMV, care are o sinergie atât de strânsă cu Gazprom încât acum doi ani a fost la un pas să le dea Petromul la schimb cu ceva active de prin Rusia?

Cum de a ajuns Exxon, cu afaceri uriașe în Rusia și sub coordonarea unui prieten de-al lui Putin, să capete concesiuni în România? Exxon, care la un capăt al Mării Negre căuta petrol împreună cu Petrom iar la celălalt capăt – cu Rosneft!

Ăstora le-a fost încredințată securitatea noastră energetică față de Rusia?

Cum a fost posibil ca toate aceste concesiuni să fie date la scurt timp după procesul cu Ucraina de la Haga, în lipsa unui cadru de taxare care să garanteze beneficiile statului?

Cum de statul nu a mișcat nimic ani de zile, chiar și când miza devenise evidentă? (primul articol care mi-a fost preluat de România Curată a fost în iunie 2014, exact pe această temă)

Cum de legea offshore, în forma în care trecuse prin Senat, arăta de parcă ar fi fost scrisă de concesionari? Și cum de a beneficiat de concursul administrativ, fără crâcnire, al tuturor instituțiilor statului? Cum a apărut consensul tuturor guvernelor care s-au succedat de atunci, care pe alte teme se contrau chiar și numai de dragul de a se contra?

Cum sunt mânate mașinile de vot din Parlament care zic azi hăis, mâine cea, în funcție de grimasele stakeholderilor?

Pentru ce varsă petroliștii cisterne de cash în media, ONG-uri și consultanți unul mai independent ca altul? Ca să își facă reclamă – ce benzină bună are fiecare?

Răspunsurile la aceste întrebări – vorba poetului – vor aduce doar și mai multe întrebări

Legea offshore a fost adoptată într-o formă decentă pentru România din punct de vedere financiar. Discreționarul administrativ al concesionarilor a rămas, la fel și clientelismul băștinaș – deci după un soi de doctrină împrumutată de la celălalt Orban faimos. Însă ultimele se pot remedia și mai târziu, doar taxarea are clauză că rămâne bătută în cuie pentru zeci de ani.

Lobby-ul contra legii abia acum intră în etapa disperată, fără mănuși. Indiferent de pretextele folosite (unii care voiau legea trecută doar cu redevențele de mizerie urlă acum că suprataxa e „prea mică” – ipocrizie e deja compliment pentru ei), miza adevărată sunt banii pe care îi încasează sau nu statul. Iar la așa sumă, aproape orice e permis!!

Multe dintre lucrurile care se întâmplă sau se vor întâmpla până la tranșarea definitivă situației, chiar și cele „fără legătură” au această unică miză: 10 miliarde de euro sau mai mult.

Nu e bine, domnu’ chestor!

Acesta este un avertisment amical pentru rotițele care ajută să funcționeze mecanismul de jaf: nu participați! Sistemele de acest fel funcționează chiar și pe termen lung, dar numai cu prețul sacrificării constante a pieselor care devin inutile… Sau, în limbaj mai puțin tehnic, veți fi aruncați ca niște măsele stricate! Nu e chiar o certitudine, doar un risc mereu subestimat grav.

Am fost ziaristul care a descoperit, la vremea lor, cazurile de mare corupție și jaf de la EADS și de la listarea Petromidia. Au ignorat, au râs, au negat. Procurorii au intrat pe fir după mult timp, dar au intrat. Lotul Petromidia a ajuns la pușcărie 10 ani mai târziu. EADS își așteaptă, cuminte, prescripția, dar majoritatea participanților au fost săltați în alte dosare, fie ele și mult mai ieftine.

Dacă într-adevăr vine o anticorupție mai aprigă ca până acum, dacă înalta trădare devine trofeu de palmares, atunci procurorilor ambițioși care vor conduce DNA și DIICOT le va fi simplu să hotărască de unde să înceapă…

De la afacerea cu miză mai mare decât toate celelalte la un loc.