Ce argumente are guvernul pentru rectificarea bugetară?

1. Nerealizarea veniturilor bugetului general consolidat faţă de program, estimată la 3,71 miliarde lei în intervalul august-decembrie 2013. Execuţia bugetară s-a menţinut totuşi în ţintele agreate cu partenerii internaţionali, respectiv deficit de 1,3% din PIB la 9 luni, prin managementul prudent al cheltuielilor publice.

Managementul cheltuielilor publice este totuși departe de prudent. Statul cheltuie pe bunuri și servicii mai mult de la an la an. Salariile bugetarilor au fost reîntregite, chestiune socotită un fel de reparație morală (discutabil), însă în dispreț față de realitatea economică. Așa cum am văzut recent, averea românilor a scăzut la jumătate față de nivelul înregistrat înainte de criză și continuă să scadă. Cu alte cuvinte, am descoperit că fondul de capital al națiunii este considerabil mai mic decât credeam. Pe această realitate este cazul să mărim consumul?! Există vreo justificare economică în a mări salariile bugetarilor mai repede decât cresc salariile în sectorul privat (mulți privați continuă să câștige mai puțin decât în anii de boom economic, pe ei îi „reperează” cineva?)

2. Creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene, ceea ce duce la necesitatea creşterii cofinanţării pentru fondurile structurale, deci o creştere de cheltuieli cu destinaţie precisă de investiţii.

Știți părerea mea, dezavantajele fondurilor europene (în termeni de corupție și risipă) depășesc avantajele. Țările din sudul UE au fost mari beneficiari de fonduri europene însă acest lucru nu le-a ajutat să evite ultima criză; nicicând ajutorul public pentru dezvoltare nu a dus la dezvoltare. A dus, ce-i drept, la mai multe șosele, la mai multe poduri, la mai multe școli, dar și Ceaușescu avea realizări asemănătoare și multe altele în plus. Faptul că investim în formarea de resurse umane nu înseamnă că vom avea automat un popor mai educat, la fel cum investiția în oțelării nu duce automat la creșterea bunăstării. Acumularea de capital trebuie să aibă drept finalitate piața, nevoile consumatorilor, altfel este acumulare bună doar pentru tăiat panglici la inaugurări. Iar fondurile europene, fiind fonduri alocate de stat, sunt la fel de „deștept” investite ca orice alte fonduri publice. Sper să nu ajungem vreodată în situația Greciei, cel mai mare recipient de fonduri publice. Până una alta, să consemnăm că această asistență externă duce la creșterea cheltuielilor publice… deci mai devreme sau mai târziu la creșterea poverii fiscale. Nimic nu e pe gratis.

3. Modificarea indicatorilor macroeconomici, în sensul creşterii prognozei de PIB de la 1,9% la 2,2% şi a scăderii prognozei de inflaţie, cu implicaţii asupra PIB-ului nominal.

Aceasta este cea mai amuzantă remarcă pe care am auzit-o de la guvern în ultima vreme. Ba nu, greșesc, cea care spunea că nu suntem cetățeni pe de-a-ntregul dacă nu ne plătim impozitele e și mai tare! Oricum, ideea este următoarea: scăderea inflației e un lucu rău, deoarece scade PIB-ul! Păi atunci să facem mai multă, ca să crească! De unde nostalgia după o rată mai mare a inflației?! Dacă scăderea inflației duce la nerealizări de venituri… atunci inflația acționează ca un impozit?! Dacă așa stau lucrurile – și nu mă îndoiesc că inflația este un impozit ascuns –  atunci de ce autoritățile publice s-au ferit întotdeauna să admită că pierderea puterii de cumpărare a leului nu este altceva decât o măsură politică, o taxă care îi expropriază pe cetățeni la fel precum TVA-ul, doar că se observă mai greu?

4. Realizarea unor economii în execuţia bugetară, în special la cheltuielile cu dobânzile (cca. 450 milioane lei), în urma scăderii substanţiale a riscului de ţară şi a dobânzii la care se împrumută România în 2013.

Realitatea contabilă întreține o iluzie. Riscul de țară al României nu a scăzut în realitate, altfel veneau mai mulți investitori – investițiile străine directe sunt la minim istoric. Riscul de țară este un instrument financiar, la fel de obiectiv în zilele noastre pe cât este rata dobânzii. Crede cineva că dobânzile real-negative din România sunt un fenomen natural?! Că ele se datorează schimbării percepției publicului, că ele arată că românii au devenit mai încrezători în economie?! Este absurd. Scăderea dobânzilor este o politică – și încă una falimentară pentru capitalul populației, deoarece o expune la „economisiri forțate” (comparație cu Ceaușescu îmi vine iar în minte). Realizarea unor randamente negative înseamnă practic că deponenții își pierd o parte de avere în favoarea celor care ajung să le folosească banii (bănci, unele industrii). Această politică redistribuționistă care antagonizează diversele segmente ale economiei – în fond, un „tun” în buzunarul publicului larg – este imposibil să susțină creșterea acumulării de capital și investiția judicioasă.

Revenind la riscul de țară, acesta a scăzut pentru simplul fapt că rata dobânzii pe plan mondial este la un nivel artificial de scăzut, aproape zero, iar piața este inundată cu lichidități, ceea ce îi face pe investitori să fugă și să cumpere tot ce le pică în mână… inclusiv obligațiuni emise de datornicul guvern român.

5. Susţinerea cererii interne, prin nereflectarea integrală a nerealizării de venituri în reducerea cheltuielilor.

Deci statul ne spune că face un bine economiei printr-un deficit bugetar mai mare. Dar de ce face un bine cu țărâita? Nu poate să facă economiei un bine mai mare, de exemplu să urce deficitul la 10% din PIB? Vă dați seama cum ar decola cererea internă și economia în urma unui asemenea șut primit de la buget?!

6. Continuarea consolidării fiscale, prin reducerea deficitului ESA de la 3% în 2012 la 2,6% în 2013.

Vedeți vreo contradicție cu punctul precedent? Dacă da, atunci înseamnă că nu ați fost „reeducați” destul. Nu e nici o contradicție: guvernul alimentează cererea internă și se consolidează fiscal în același timp!

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și Director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane, București