Ce înseamnă lupta cu MCV?

La bilanţul Ministerului Public, preşedintele a schimbat complet perspectiva şi natura evaluării. Dacă cu doar câteva luni în urmă preşedintele îi critica pe procurori pentru că nu ceruseră pedepse severe în istanţă, joi preşedintele a spus că „România se află deja într-un stadiu la care putem spune că justiţia, procurorii şi judecătorii au atins un punct de la care procesele corecte de justiţie au devenit ireversibile”.

E adevărat că între cele două declaraţii s-a produs condamnarea lui Adrian Năstase, dar în ansamblu nu s-a întâmplat nimic semnificativ. De aceea, putem spune că a fost mai mult decât o evaluare oarecare, a fost o declaraţie importantă cu valoare strategică.

Ce reproşează României capitalele Vestului? Faptul că reformele iniţiate cu 12 ani în urmă nu s-au dovedit a fi decisive şi că regresul este oricând posibil. Mai ales după admiterea oficială la 1 ianuarie 2007, în multe aspecte a intervenit, dacă nu un regres propriu-zis, cel puţin o mare delăsare. Olanda, la rândul ei, pretinde două rapoarte succesive favorabile care să probeze astfel caracterul ireversibil al proceselor declanşate.

De altfel, în acelaşi discurs şi în cuprinsul aceleiaşi evaluări, preşedintele a evocat dificultăţile politice generate de aceste rapoarte: „Avem o bătălie cu acest MCV. Nu-l consider un lucru neimportant. Are şi efecte negative, pentru că iată intrarea României în Schengen a fost blocată abuziv de un stat, dar a fost blocată în numele MCV-ului”.

Tactica relativizării

Dar ce înseamnă bătălia cu acest MCV? Nu este vorba de o simplă figură de stil ci, aşa cum au lăsat să se înţeleagă mai multe declaraţii oficiale din ultimul timp, e vorba de o veritabilă campanie politică menită să diminueze importanţa politică a acestui mecanism. La începutul anului trecut, oficialii români exasperaţi evocau pur şi simplu denunţarea unilaterală a Mecanismului de Verificare şi Cooperare, dar ulterior, odată cu asocierea lui explicită la problema Schengen, si-au atenuat poziţiile şi au schimbat complet tactica.

Una din liniile de acţiune este relativizarea luptei împotriva corupţiei, prin multiplicarea organismelor de control la nivel european. Deputata europeană Monica Macovei şi-a dus cu brio misiunea la bun sfârşit, promovând în Parlamentul European o rezoluţie privind crearea pe viitor a unor mecanisme de supraveghere a corupţiei, nu doar în România, ci în toate statele membre.

Rezoluţia a fost votată de o largă majoritate, fără probleme, în virtutea unui angajament etic imposibil de respins, dar aşa cum se ştie nu crează o obligaţie veritabilă pentru Comisia Europeană. În orice caz este un început prin care România caută să acrediteze ideea că nu este o excepţie, ci doar un caz din multe altele asemănătoare. Lărgind aria de vigilenţă politică anti-corupţie la scara întregii Europe, România scapă mai uşor. Ministrul Afacerilor Europene, Leonard Orban, a făcut recent câteva declaraţii care au confirmat importanţa strategică a acestei rezoluţii iniţiată de Monica Macovei.

Comisia Ghişe-Mureşan

În Parlamentul României, în legislatura 1992-1996, a fost iniţiată de opoziţia de atunci, alcătuită din PNŢCD, PNL şi PAC, o comisie parlamentară de anchetă, care îşi propusese să investigheze informaţiile furnizate de Curtea de Conturi. Ele duceau la mai mulţi miniştri ai cabinetului Văcăroiu şi inclusiv la primul ministru, care făcuse în Grecia o vizită considerată la vremea respectivă cel puţin suspectă.

În momentul înfiinţării comisiei, reprezentanţii majorităţii, văzând că nu pot împiedica constituirea ei, au propus ca aria de investigaţie să fie lărgită foarte mult, în aşa fel încât o investigaţie serioasă era practic împiedicată. Opoziţia, evident, nu a putut bloca reformularea obiectivelor comisiei, care au devenit peste noapte extrem de largi. Deşi nu este exact acelaşi lucru, totuşi extinderea mecanismelor anti-corupţie la nivelul întregii Europe dezvăluie aceeaşi tactică.

“Bătălia cu MCV-ul”, de care a vorbit preşedintele, are însă o parte importantă în ţară şi e vorba, pe de o parte, de bătălia reală a reformei, dar pe de alta de o luptă de imagine. Pe planul reformelor, justiţia românească a înregistrat cu adevărat mari progrese, mai ales în ceea ce priveşte investigarea corupţiei politicienilor. De la foşti miniştri, la deputaţi, senatori şi până la preşedinţi sau vicepreşedinţi de consilii judeţene nici un palier nu a rămas în afara acţiunilor DNA.

De la comisia anticorupţie din epoca guvernului Văcăroiu şi pînă astăzi este o mare distanţă, atât de mare încât, teribilă ironie, chiar unul dintre membri marcanţi ai acelei comisii, tânărul şi incisivul deputat PNŢCD, Ioan Avram Mureşan, a fost condamnat recent într-un caz de mită şi trafic de influenţă.

Autorităţile româneşti ştiu însă că uneori nu este destul să faci, ci să şi convingi de acest lucru. Pe planul imaginii bătălia a fost pierdută şi ar fi nevoie şi aici de o schimbare de tactică. Or, tocmai asta semnifică ultima evaluare a preşedintelui, care a încetat să mai critice (deşi ar avea ce), vorbind pentru prima dată de “procese ireversibile”.

Imaginea că România e coruptă şi nereformabilă este într-adevăr un handicap care riscă să minimalizeze şi reuşitele reale. Dar chiar dacă aparenţele sunt importante, în cele din urmă tot schimbările reale şi de substanţă vor fi decisive.