Ce spun spaniolii şi italienii despre imigranţii români: Muncesc. Îngrijesc o societate îmbătrânită

Cotidianul spaniol observă că, potrivit Institutului spaniol de statistică (INE), românii din Spania sunt în număr de 868.635. În anul 2000, aici nu trăiau mai mult de 6.410 de români, potrivit aceleiaşi instituţii. Ei au venit în număr tot mai mare, atraşi fiind de nevoia de mână de lucru în construcţii şi agricultură. În 2001, în Spania locuiau 31.641 de români, iar de atunci numărul lor s-a dublat practic în fiecare an. În 2004, românii din Spania erau 207.960, şi mulţi au venit chemaţi fiind de rudele şi prietenii care au ajuns aici mai întâi. De la aderarea României la UE, unii au mai revenit în ţară, alţii s-au întors în Spania.

În Catalonia locuiesc, potrivit datelor oficiale, 103.703 de români, iar în Comunitatea Valenciană – 143.106. Cei mai mulţi se află în Madrid – 216.495. ‘Există grupări organizate din Europa de est, care contribuie la formarea unei imagini proaste, însă majoritatea românilor care locuiesc în Madrid se bucură de un nivel foarte bun de integrare’, explică directorul general al departamentului regional pentru imigraţie, Pablo Gómez-Tavira.

Integrarea, măsurată cu factori precum învăţarea limbii, accesul pe piaţa forţei de muncă sau numărul familiilor mixte este în general ridicată, în toată Spania. Românii nu formează ghettouri, nici nu sunt deosebit de întreprinzători, cu foarte multe afaceri proprii, precum chinezii, indienii sau pakistanezii, însă s-au integrat imediat ce au acoperit necesităţile de pe piaţa forţei de muncă, în construcţii, agricultură sau ajutoare în case, pentru curăţenie sau îngrijirea copiilor şi bătrânilor. Românii din Spania nu sunt percepuţi pozitiv, în ansamblul colectivului, însă individual sunt recunoscuţi drept foarte muncitori şi responsabili, arată El Pais.

Din cei 5 milioane de străini care locuiesc în Italia, un milion sunt români. ‘Dincolo de cifrele oficiale, suntem cel puţin 1,8 milioane. Nu toţi sunt înregistraţi sau au un loc de muncă stabil’, explică Silvia Dumitrache, preşedintele asociaţiei de femei românce din Italia – ADRI. ‘Marea majoritate, de fapt aproape 70%, suntem femei, angajate în case, ca să avem grijă de copii şi bătrâni’, mai spune ea.

‘Imigraţia românească a ajuns la vârsta maturităţii şi s-a consolidat de-a lungul anilor’, spune şi Pietro Cingolani, autor al studiului Romeni d’Italia/Românii din Italia şi cercetător în cadrul unui Forum italian şi european cu privire la imigraţie, din Torino. De altfel, capitala Piemontului este cunoscută drept Bucureştiul Italiei, pentru că aici se află cei mai mulţi români, din punctul de vedere al densităţii relative: din 900.000 de locuitori, 60.000 sunt români.

Căsătoriile mixte, asociaţiile formate pentru a sărbători ca acasă, cu tradiţiile şi obiceiurile din România, dar şi de grupuri cu interese apropiate, precum românii cu studii superioare sunt şi aici semne ale integrării. ‘Nu mă simt discriminată’, susţine Silvia Dumitrache. ‘Cred că respingerea este mai degrabă declarată decât reală, şi derivă mai mult din propaganda politică şi din superficialitatea presei, decât din sentimentele italienilor. Mulţumită nouă, care stăm acasă cu copiii şi bătrânii, italiencele pot merge la muncă. Şi aşa ajungi să faci parte din familie, te simţi integrată’, explică ea.

Totul se petrece într-una din societăţile cu una din structurile demografice cele mai îmbătrânite din lume, şi acest lucru ajută la integrare, consideră şi Pietro Cingolani. ‘Cine şi-ar lăsa copilul pe mâna unui străin? Sau părintele, pe mâna unui om în care nu ai încredere?’ se întreabă el retoric. În acelaşi timp, această integrare are şi o parte amară: ca să aibă grijă de familiile italiene, româncele trebuie să renunţe la ale lor. ‘Se observă o creştere importantă a depresiei în rândul acestor imigrante’, mai spune Cingolani. În plus, din 2009 s-a observat că mulţi bărbaţi au plecat din Italia în Germania sau ţările nordice, după care au revenit direct acasă. Deşi e greu de cuantificat acest fenomen, expertul arată că a fost surprins când a văzut ‘sate din România aproape lipsite de populaţie, care acum sunt din nou locuite şi cu activitate’.