Cel mai bătrân proprietar de moară pe apă caută parteneri de afaceri pricepuţi la turism. În Maramureş

Valea Cosăului din Maramureş este renumită pentru „vâltorile” sale, echipamentele ancestrale care antrenează, cu forţa apei, mori de măcinat cereale, pive de spălat covoare şi cergi şi joagăre de tăiat lemnele.

Dar numai vâltoarea lui Gheorghe Opriş din satul Sârbi se mai află în funcţiune curentă, mărturisirilor făcute reporterului ECONOMICA.NET.

La cei 72 ai săi, Gheorghe Opriş, este probabil cel mai vârstnic proprietar de vâltoare, care nu numai că este meşter priceput să o construiască şi să o repare, dar şi lucrează la moară sau la piuă, când mai vine câte un muşteriu să macine sau să dea la spălat.

Moara lui Lorinţ, cum i se mai spune în sat, nu este doar funcţională, cum vor mai fi fiind unele în România, îngrijite de pasionaţi, ci chiar funcţionează şi este folosită în scopurile în care a fost construită şi nu doar ca să fie văzută de vreun grup de turişti.

Piua vâltorii meşterului Opriş bătea şi spăla deja, când reporterul a ajuns la faţa locului, dar pentru măcinat „dacă mai vin unul doi pe săptămână. S-au învăţat toţi să ia de-a gata şi nici pământul nu-l mai lucrează”, ne spunea vioi bătrânul.

Acum nu foarte mulţi ani, Gheorghe Opriş s-a decis să recontruiască cu „lemn nou, industria” din spatele casei, de pe râul Cosău, după ce, pe cea veche, moştenită, a donat-o muzeului Astra din Sibiu, care avea resursele de a îngriji lemnele bătrîne – unele – de o sută de ani. Mai bine de o sută de ani are şi batoza cumpărată de la Budapesta de bunicul meşterului. Batoza este acum un valoros exponat al muzeului viu al meştgerului.

Gheorghe Opriş a cheltuit 100 de milioane de lei vechi la reconstrucţia de la zero a vâltorii care pune toate echipamentele în mişcare, moara, piua, joagărul. Pe toate acestea le-a făcut singur, a devenit cunoscut pentru aceasta, are un indicator turistic în dreptul „complexului”, a fost vizitat inclusiv de intermediari de fonduri europene, „dar nime’ nu mi-a adus un car cu lemne” măcar.

Meşterul nu are pensie. Trăieşte doar de pe urma vâltorii şi mai ales a pălincii şi afinatei pe care le face în alambicul său, dar şi a lucrurilor ţesute de soţie, care fac din „casa mare” o expoziţie fabuloasă de ţesături tradiţionale.

Meşterul Opriş operează mecanismele arhaice cu o vitalitate mai tonică decât a multor concetăţeni, fie şi de trei ori mai tineri. Mai ştie să facă mici statuete pe care numai el ştie cum le introduce în sticlele de pălincă şi cântă ca orice moroşan care se respectă. Are o tobă şi un cinel cu care îşi acompaniază strigăturile populare pline de tâlc şi de umor.

Viitorul

Gheorghe Opriş şi-ar pune la bătaie „industria” într-o asociere cinstită cu un partener de afaceri priceput în turism, „care să facă treabă şi să ne simţim bine”.

E mâhnit că nu ştie dacă, atunci când el nu va mai putea să îngrijească „industria”, îi va urma cineva la comanda acesteia.

Autorităţile locale (inclusiv cele judeţene) nu găsesc resurse să păstreze în viaţă obiective turistice ca acela al meşterului de pe Valea Cosău. Prin muzeele în aer liber se găsesc mori, vâltori, pive, joagăre şi multe alte instalaţii tehnice tradiţionale, dar ele sunt piese de muzeu. Chiar dacă se spune că sunt funcţionale, nu au viaţă, fără un meseriaş care să le iubească şi să le mai folosească din când în când.

Fără sufletul meşterului, „industria” lui Gheorghe Opriş va avea aceeaşi soartă precum casa memorială a lui Stan Ion Pătruş, cel care a inventat fenomenul Săpânţa. Basorelefurile din lemn de pe frontispiciul şi de pe poarta casei lui, acum „memorială”, s-au şters şi nimeni nu se gândeşte să le revopsească, nici măcar dintre cei care răspund de casă sau dintre cei ce profită de marile sume de bani care intră în Săpânţa animată de cimitirul vesel.

Casa lui Pătruş din Săpânţa este în custodia unui muzeu şi în ograda urmaşilor care se plâng de bani.

Gheorghe Opriş nu doreşte ca vâltoarea şi acareturile lui să aibă aceeaşi soartă şi nici fii lui, dintre care unul este violonist şi s-a întors acasă după 17 ani petrecuţi în America. Celălalt este în Spania. Bani însă nu au destui ca să pornească o afacere care să pună în valoare „vâltoarea”.

Au însă o ospitalitate copleşitoare, pălincă şi bucate grozave. Meşterului Opriş i-ar plăcea să facă mămăligă şi pîine pentru oaspeţii săi din porumbul sau grâul proaspăt măcinat. Şi să îi găzduiască în ambianţa ţesăturilor tradiţionale de frumuseţea celor din „casa mare”.