Cernobîl în România: de ce nu este posibilă o astfel de catastrofă la centrala nucleară de la Cernavodă

Cumulul de factori care au determinat accidentul de la Cernobil este imposibil de asociat in prezent oricarei centrale nucleare la nivel global. Lectiile invatate atunci la care se adauga preocuparea constanta la nivel de industrie de a avea tehnologii robuste, cu sisteme redundante, pentru a preveni incidente sau accidente inseamna o diferenta majora intre momentul 1986 si 2019.

Cernobîl în România: care au fost cauzele accidentului

Cauzele accidentului de la Cernobil sunt multiple: o defecţiune de proiectare, cultura de securitate aproape inexistentă şi eroare umană care împreună au determinat o creştere necontrolată de putere care a distrus zona activă a reactorului şi a dus la contaminare radioactivă. Evenimentele care au dus la accidentul de la Cernobil sunt un cumul de factori specifici din foarte multe puncte de vedere tipului de reactor folosit, culturii de securitate nucleară şi pregătirii personalului de operare, dar şi regimului politic de la vremea respectivă. Nu este posibil ca un accident de tipul Cernobîl să se mai întâmple, cu atât mai puţin la o centrală care utilizează o tehnologie robustă cum este CANDU, confirmată în mod repetat prin numeroase evaluări independente şi care de-a lungul timpului nu a avut niciun fel de accident în operare.

Cernobîl în România: diferenţele dintre reactoarele CANDU şi RBMK

Diferenţele dintre reactoarele CANDU şi RBMK sunt majore. Apărarea în adâncime specifică reactoarelor CANDU înseamnă de fapt o abordare fundamentală a securităţii nucleare din perspectiva proiectului, construcţiei, operării. Această abordare limitează probabilitatea de apariţie a unui accident şi minimizează efectele asupra populaţiei şi mediului în cazul puţin probabil al unui accident.

Există cinci elemente majore care definesc conceptul de aparere în adancime:

1. Prevenirea defectarilor si a operarii in conditii anormale – se asigura printr-o proiectare conservativa si prin aplicarea unui control strict al proiectului, in timpul constructiei si pe perioada de operare;
2. Detectarea promta a defectarilor si controlul conditiilor anormale de operare – se asigura prin sisteme de control, limitare si protectie, precum si prin facilitati de supraveghere;
3. Controlul eventualelor accidente in limitele de proiectare – se asigura prin sisteme speciale de securitate si aplicarea procedurilor de operare la accident
4. Prevenirea escaladarii accidentelor si atenuarea consecintelor – se realizeaza prin masuri suplimentare de management al accidentelor
5. Atenuarea consecintelor radiologice – se realizeaza prin planificarea raspunsului la urgenta in afara amplasamentului.

Cernobîl în România:  4 sisteme speciale de securitate pentru reactoarele CANDU

In cazul reactoarelor CANDU, exista 4 sisteme speciale de securitate: doua sisteme independente, redundante si diferite de oprire rapida, sistemul de racire la avarie a zonei active a reactorului si sistemul anvelopei. Sistemele de oprire sunt proiectate „fail safe”, in asa fel incat o defectare a sistemului conduce la declansarea lui si implicit a opririi rapide a reactorului.

Declansarea oricaruia din cele doua sisteme de oprire rapida conduce la oprirea reactiei de fisiune si mentinerea in stare de oprire garantata a reactorului , iar caldura reziduala poate fi indepartata fie prin sistemele normale de racire, fie prin sistemele speciale.

Cernobîl în România: diferenţe de tehnologie între CANDU şi RMBK

Cernobîl în România: CANDU
Anvelopa de protectie
Sisteme de oprire-2 sisteme (bare absorbante si injectie de lichid)
-2 secunde ca timp de actiune
-Independente, redundante
Moderator: Apa grea

Cernobîl în România: RBMK
Fara anvelopa de protectie
-Sisteme de oprire-1 singur sistem de oprire cu bare
-10 secunde timp de actiune
-eficienta acestuia depinde de starea reactorului

Cernobîl în România: moderator – grafit
-Cauza de baza a accidentului de la Cernobil a fost o deficienta de proiectare a sistemului de oprire. Niciun alt reactor din lume nu are aceasta deficienta.

-In cazul reactorului RBMK, sistemul de oprire si sistemul de control nu sunt independente, existand asadar posibilitatea ca sisteme cheie de securitate sa fie trecute cu vederea prin ajustari manuale ale sistemului de control. In cazul CANDU, cele doua sisteme sunt independente.

-Reactorul de la Cernobil a fost adus intr-o stare precara prin control manual al zonei active si ignorarea procedurilor. Controlul zonei active a reactorului Candu este automat, iar operatori CANDU sunt pregatiti continuu pentru a respecta procedurile.

-Reactorul de la Cernobil nu avea anvelopa de protectie, iar factorul cheie in eliberarea majora de radioactivitate in mediu a fost energia eliberata din arderea grafitului. Reactoarele CANDU au sistem de anvelopare si retinere a produsilor radioactivi, proiectat pentru a face fata unui accident sever si utilizeaza drept moderator si agent de racire, apa grea.

Cernobîl în România:  Mini-seria HBO

Serialul spune povestea accidentului nuclear din 1986, una dintre cele mai groaznice catastrofe create de om din istorie, și a oamenilor curajoși care au făcut sacrificii incredibile pentru a salva Europa de un dezastru de neimaginat.

Serialul „Cernobîl”, o co-producție HBO/Sky, spune povestea dramatică a accidentului nuclear din 1986, una dintre cele mai groaznice catastrofe create de om din istorie, și a sacrificiilor făcute pentru a salva Europa de un dezastru de neimaginat. Pe 26 aprilie 1986, în centrala nucleară Cernobîl din Ucraina, Uniunea Sovietică, a avut loc o explozie masivă care a eliberat material radioactiv de-a lungul Belarusiei, Rusiei și Ucrainei, ajungând până la țările scandinave și din Europa de Vest. Jared Harris îl interpretează pe Valery Legasov, un foarte important fizician soviet. Parte a echipei chemate să ajute, el este primul care a înțeles proporția dezastrului. Stellan Skarsgård îl interpretează pe Boris Shcherbina, vice prim-ministrul rus, trimis de Kremlin să conducă comisia guvernamentală de la Cernobîl în orele de după producerea accidentului. Emily Watson este Ulana Khomyuk, o fiziciană nucleară sovietă, hotărâtă să elucideze misterul care a dus la dezastrul de la Cernobîl.

 Cernobîl în România: explozia centralei atomice  din 26 aprilie 1986

Dezastrul a avut toate elementele mitului tragic suprem: accidentul ce putea fi evitat, evacuarea tardivă şi în panică, angajaţii serviciilor de intervenţie în situaţii de urgenţă care au fost expuşi la doze letale de radiaţii fără echipamente de protecţie şi fără să ştie măcar ce se întâmplă, imaginile cu parcul de distracţii abandonat din Pripiat şi scheletul centralei încă operaţionale, acoperit de un sarcofag construit în pripă.

Explozia survenită la ora 1.23 a fost rezultatul unei serii de eşecuri puţin probabile, dar nu inexplicabile, care amintesc de alte catastrofe tehnologice din epoca sovietică. Pe de o parte, proiectul reactorului de la Cernobîl, de tip RBMK, era greşit, ceea ce a făcut, de altfel, că astfel de reactoare să nu fie aprobate în nicio altă parte din lume. Pe de altă parte, personalul de serviciu în noaptea respectivă era slab pregătit, iar şeful voia cu orice preţ să se afirme. El a ţinut să facă testul de siguranţă programat, deşi condiţiile nu erau întrunite.

Detalii ale acelei nopţi au rămas în memoria colectivă. Inginerul-şef adjunct, Anatoli Diatlov, a rămăs în camera de control pentru că a refuzat că creadă amploarea catastrofei când martori i-au povestit ce s-a întâmplat. În timp ce 50 de tone de combustibil nuclear săreau în aer şi distrugeau acoperişul reactoruluim şeful de tură, Aleksandr Akimov, a trimis doi oameni să coboare manual tijele de control. Ambii au murit în mai puţin de un minut în urma expunerii la radiaţii. Nimeni nu a avut dreptul să îşi părăsească postul, deşi unii începuseră deja să verse.

Între timp, restul reactoarelor au funcţionat normal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

„Când am venit la serviciu, în acea dimineaţă, a devenit clar că un dezastru s-a produs”, povesteşte Aleksei Breus, inginer la reactorul numărul patru. „Am venit la serviciu şi mi s-a spus că nivelul de radiaţii este de 1.000 de ori mai mari decât normal, după care mi s-a spus că în locurile pe unde tocmai trecusem este de 100 de ori mai rău. La sfârşitul turei, am întrebat ce să fac a doua zi. Şi mi-au spus ‘Vino la serviciu ca de obicei’. Aşa funcţionau lucrurile în URSS”, adaugă el.

Primii pompieri au ajuns la centrală în numai câteva minute, fără echipament de protecţie şi fără să ştie pericolul în care se află. Unii au început să adune grafitul de la reactor, glumind despre dozele fatale de radiaţii, fără să îşi dea seama că erau expuşi la ele. Peste 30 dintre ei au murit în următoarele zile, săptămâni sau luni.

„Oamenii aveau diverse răni – fracturi, arsuri şi iradiere”, îşi aminteşte fostul medic-şef de la spitalul din Pripiat, Vitali Leonenko. „Majoritatea aveau arsuri de gradul trei şi patru din cauza radiaţiilor. Unul dintre ei a murit pe loc, ceilalţi au fost nevoiţi să aştepte 24 de ore pentru a fi evacuaţi la un spital din Moscova”, spune el.

În cele din urmă, 600.000 de aşa-numiţi „lichidatori” din toată Uniunea Sovietică au fost recrutaţi pentru a curăţa zona.

„Un bărbat în uniformă mi-a bătut la uşă şi a spus că sunt recrutat ca lichidator. A spus că, dacă refuz, vor folosi forţa. Eram opt într-un autobuz şi ne-au ţinut acolo toată noaptea, înainte de a ne trimite la un regiment militar. Acolo am fost obligaţi să semnăm un acord de confidenţialitate şi ni s-a spus că încălcarea sa va duce la execuţie”, îşi aminteşte Aleksandr Filipenko. El a petrecut luni de zile ajutând lichidatori să îmbrace şi să dezbrace costumele speciale.

Pripiat era un oraş sovietic model, construit special, cu aproximativ un deceniu înainte de tragedie, pentru a găzdui angajaţii de la Cernobîl şi familiile lor. Avea o populaţie de aproape 50.000 de locuitori. Din cauza secretomaniei autorităţilor sovietice şi a dorinţei conducerii centralei nucleare de a minimaliza gravitatea incidentului, copiii din localitate au fost lăsaţi să se joace şi să înoate, fără să ştie nimic, în râul contaminat din apropiere. Au luat măsuri abia când primii pacienţi au mers la spital pentru că sufereau de greaţă, de dureri de cap şi aveau un gust metalic în gură.

Poveştile de groază sunt numeroase. O pasarelă pietonală din apropiere de gară este cunoscută în prezent ca „Podul Morţii”. După explozie, mulţi trecători s-au strâns acolo pentru a vedea coloana multicoloră de grafit incandescent care se ridica din centrală. Ei povestesc că a fost cea mai frumoasă privelişte pe care au văzut-o vreodată. Însă o parte dintre ei au plătit cu preţul vieţii, pentru că au fost expuşi la un nivel fatal de radiaţii.

Zecile de mii de locuitori ai oraşul Pripiat au fost evacuaţi abia pe 27 aprilie după-amiaza şi li s-a spus că se vor întoarce în trei zile. Când lichidatorii au intrat în localitate, frigiderele erau încă pline cu mâncare, iar haine erau întinse încă la soare pentru a se usca.

Unele animale, precum berzele, care fuseseră expuse la doze mari de radiaţii, muriseră. Altele, însă, precum vacile, se plimbau libere pe străzi. Au fost împuşcate pentru a împiedica răspândirea bolilor.

Cernobîl în România:  bilanţul victimelor, în continuare subiect de dezbatere

În prezent, bilanţul victimelor catastrofei este în continuare subiect de dezbatere. Comitetul Ştiinţific al ONU (UNSCEAR) recunoaşte în mod oficial doar 30 de morţi în rândul operatorilor şi pompierilor ucişi de radiaţii imediat după accident.

Un raport controversat întocmit de ONU şi publicat în 2005 evocă „până la 4.000” de morţi dovedite sau preconizate în cele trei ţări cel mai afectate. Un an mai târziu, organizaţia nonguvernamentală (ONG) Greenpeace a evaluat la 100.000 numărul deceselor cauzate de catastrofă.

Centrala de la Cernobîl a continuat să producă energie electrică până în decembrie 2000, când a fost oprit ultimul reactor operaţional, în urma presiunii occidentalilor.