Chinezii invadează Europa. Cum stă România pe harta expansiunii economice a Beijingului şi care sunt mizele
Investiţiile străine chineze în Europa au crescut puternic în anii de după criza financiară mondială şi au devenit un capitol cheie al relaţiilor dintre UE şi China. Investiţiile străine directe (ISD) din UE având ca origine China continentală (adică, exceptând Hong Kong şi Taiwan) au atins anul trecut nivelul record de 35 de miliarde de euro, faţă de doar 1,6 miliarde euro în 2010.
Trenduri istorice s-au schimbat: investiţiile chineze în Europa au ajuns din urmă şi apoi au depăşit investiţiile europene în China, pe fondul recesiunii şi stagnării economice care au afectat marile economii din UE.
Totuşi, datele arată că suntem abia la început. La nivelul anului 2015, investiţiile străine directe din China în UE reprezentau doar 2% din soldul total ISD, nivel care poate fi considerat scăzut având în vedere greutatea Chinei în economia globală şi în comerţul internaţional. Soldul total de investiţii chineze în străinătate, la nivel mondial, reprezintă doar 10% din PIB-ul Chinei, faţă de peste 50% în cazul Franţei şi Marii Britanii, 39% în cazul Germaniei, 34% pentru Statele Unite sau 28% pentru Japonia.
Astfel, dacă tendinţele din ultimii ani se vor menţine, investiţiile chineze la nivel mondial s-ar putea dubla sau chiar tripla până să ajungă din urmă, statistic vorbind, economiile occidentale.
Printre priorităţile investitorilor chinezi în Europa pot fi evidenţiate accesul la tehnologie şi know-how; accesul la piaţa unică a UE şi la lanţurile globale de furnizori şi, respectiv, de distribuţie ale companiilor europene; preluarea de brand-uri de valoare pentru a promova şi a creşte atractivitatea produselor chineze.
La pachet cu avantajele economice vin şi beneficii în plan politic. Uniunea Europeană este a doua cea mai mare putere economică din lume după Statele Unite, dar nu acţionează ca un actor politic omogen. Fiecare stat membru îşi urmează propriile interese, iar pentru decizii în Consiliul European este nevoie de unanimitate. Astfel, investiţiile pot „cumpăra” influenţă, mai ales în cazul statelor sărace din Europa Centrală şi de Est unde atragerea de investiţii străine reprezintă o prioritate naţională.
UE „bombăne” de ani buni privind creşterea influenţei chineze în ţările nou-aderate din Europa Centrală şi de Est, însă până acum agenda politică a fost dominată de probleme considerate mai urgente sau cu o proximitate geografică mai mare, precum agresiunea Federaţiei Ruse pe flancul de est în contextul aparentei reorientări a Statelor Unite către o poziţie mai izolată, caracterizată de protecţionism economic şi pragmatism diplomatic.
Franţa, Italia şi Germania au început însă, anul acesta, să solicite noi atribuţii pentru Comisia Europeană în ceea ce priveşte monitorizarea investiţiilor din afara UE, cu posibilitatea de a proteja companii şi industrii strategice de influenţe politice externe. Acestei schimbări s-ar fi opus, în această vară, atât ţările aliniate de regulă cu principiile liberalizării comerţului mondial, precum Finlanda, Suedia şi Olanda, dar şi Portugalia, Grecia, Malta şi Cehia, ţări care au în comun doar nivelul ridicat al investiţiilor chineze în ultimii ani. Nu este primul astfel de caz, ci numai cel mai recent.
Un studiu al companiei de consultanţă EY, citat de Politico, arată că chinezii au cheltuit, în 2016, 75 de miliarde de euro pe investiţii şi preluări de companii în Europa. Un alt raport relevă că China a investit în 2016 în Europa cât în ultimii 10 ani la un loc. Chinezii au cumpărat bănci, porturi, parcuri industriale, companii enegetice, fabrici şi chiar cluburi de fotbal, din Grecia şi Italia până în Irlanda şi în ţările foste comuniste din est.
Printre „diamantele coroanei” se numără Portul Pireu, cluburi de fotbal din Serie A şi Premier League şi contractul uriaş pentru extinderea centralei nucleare de la Hinkley Point din Marea Britanie.
Creşterea prezenţei globale a investitorilor chinezi are în spate povestea transformării economice a Chinei către o economie bazată pe tehnologie avansată, industrii cu valoare adăugată mare şi creşterea consumului intern prin ridicarea nivelului de trai şi dezvoltarea sectorului serviciilor. Succesul acestei strategii pe termen lung depinde de creşterea prezenţei comerciale pe marile pieţe de desfacere ale lumii şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale atât în business, cât şi în plan politic. Miza ultimă este stabilitatea politică internă.
În România, investiţiile străine directe atrase din China în perioada 2000-2016 sunt estimate la 889 milioane de euro, potrivit datelor companiei americane de cercetare şi consultanţă Rhodium Group, citate de Mercator Institute for China Studies. În Europa Centrală şi de Est, cele mai mari investiţii chineze au fost atrase, în aceeaşi perioadă, de Ungaria (2 miliarde euro) şi Polonia (936 milioane euro).
Raportul anual al BNR asupra investiţiilor străine directe menţiona în 2015 China cu un sold de 209 milioane euro, reprezentând 0,3% din soldul total ISD. În ediţia pe 2016 a raportului, China nu mai apare în rândul ţărilor cu un sold al investiţiilor directe de peste 100 de milioane de euro în România.
În România există 12.320 de societăţi comerciale cu participare chineză la capital, reprezentând 5,75% din totalul firmelor cu participare străină la capital, arată cele mai recente date de la Registrul Comerţului. Firmele chineze din România au un capital social subscris total de 281,4 milioane euro, cu o pondere de doar 0,66%.
Ca număr de firme în România, China este depăşită doar de Italia (peste 45.000), Germania (22.000), Turcia (15.000), respectiv Ungaria (aproximativ 13.500), depăşind ţări ca Olanda, Austria sau Franţa, care se numără printre cei mai mari investitori străini din România ca valoare a soldurilor ISD.
Cele mai mari investiţii chineze în România au vizat industria energiei, datorită subvenţiilor pentru proiecte de energie regenerabilă, sectorul IT&C, datorită facilităţilor fiscale destinate dezvoltării acestui domeniu, şi industria auto, datorită oportunităţilor abundente generate de costul relativ mic cu forţa de muncă şi apartenenţa la piaţa unică internă a UE, care permite companiilor din România să aprovizioneze marii constructori de maşini din Vest.
Printre primele companii mari din China care şi-au stabilit o prezenţă semnificativă în România se numără F&J Group (1997), producătorul de biciclete Eurosport DHS (1999), ajuns în România în parteneriat cu investitori germani, producătorii de echipamente telecom ZTE (2002) şi Huawei (2003) şi China Tobacco International Europe Company (2007) – fabrica de ţigarete din comuna Pantelimon. Huawei a accelerat în ultimii doi ani investiţiile în România, odată cu succesul companiei pe piaţa smartphone-urilor. Printre altele, compania a deschis, în Bucureşti, un centru de software şi un centru de service.
În ultimii ani, investitorii chinezi au ajuns pe piaţa din România şi indirect, ca urmare a unor tranzacţii pe plan internaţional.
Compania chineză China Energy, membră a grupului CEFC, unul din vârfurile de lance ale extinderii chineze prin achiziţii de companii în Europa, urmează să finalizeze preluarea, de la compania de stat KazMunayGas din Kazahstan, a pachetului majoritar de acţiuni la KMG International, fostul Rompetrol Group, care va fi deţinut astfel de o companie mixtă cu acţionariat 51% chinez şi 49% kazah.
CEFC va controla, astfel, în urma unei tranzacţii de 681 milioane de dolari, cea mai mare rafinărie din România, al doilea cel mai mare lanţ de benzinării şi activităţile de trading ale fostului Rompetrol. Pentru context, tot CEFC a preluat, în acest an, o participaţie de 14,16% la Rosneft, cel mai mare producător de petrol din Rusia, şi a încheiat un deal prin care compania rusească le va furniza chinezilor 60 de milioane de tone de ţiţei în următorii cinci ani. Acţiunile au fost cumpărate, cu 9 miliarde de dolari, de la grupul elveţian Glencore, cel mai mare trader de materii prime din lume, şi fondul suveran din Qatar.
De asemenea, CEFC a lansat, recent, împreună cu fondul ceh de investiţii Penta, o ofertă pentru preluarea, de la gigantul american Time Warner, a lanţului de televiziuni CME, care deţine şi PRO TV, cel mai mare post de televiziune din România.
Grupul chinez WH Group controlează Smithfield, cel mai mare producător de carne de porc din România, după ce a preluat, în 2013, gigantul american Smithfield într-o tranzacţie evaluată la peste 7 miliarde de dolari.
În 2015, China National Chemical Company a preluat, într-o tranzacţie de 7,7 miliarde de dolari, producătorul italian de anvelope Pirelli, care deţine de asemenea două fabrici în România.
Compania chineză Ningbo Joyson Electronic Group a preluat, în 2011 şi 2015, pachetele majoritare ale companiilor germane Pre şi Quin, prezente în România din 2008, respectiv 2003, şi acţiunile companiei americane American Key Safety Systems, care deţine trei unităţi de producţie în România, deschise în 1999, 2005 şi 2010.
Lista tranzacţiilor internaţionale ale investitorilor chinezi cu impact în România nu se încheie aici, însă au fost menţionate cele mai importante.
În perioada guvernării Ponta s-a vorbit şi de colaborarea cu China pe mari proiecte de infrastructură, care nu s-a concretizat, iar singurul investitor rămas în cursă pentru proiectul de 6,5 miliarde euro al reactoarelor 3 şi 4 ale centralei nuclearelectrice de la Cernavodă este China General Nuclear Power Corp., fără a exista însă vreun calendar concret privind posibila finalizare a negocierilor. Proiectele modernizării hidrocentralei Tarniţa Lăpuşteşti, de 1,2 miliarde euro, şi construirii unui nou grup la centrala de la Rovinari (900 milioane euro), sunt de asemenea pe masă cu investitori chinezi, însă discuţiile trenează.