Cine intră mai repede în criză? România sau apostolii crizei?

Sigur, ca propagandă politică o fi vreo strategie eficientă, nu știu. Dar pare a fi al naibii de păcătoasă. Fiind persoane cu notorietate, anunțând mereu criza poate fi un proces ce atrage o anumită prudență în investiții, în consum, poate deteriora anticipațiile privind evoluția economiei.

Numai că, ce să vezi, sperând că lovești în actuala putere ar trebui să-ți dai seama că lovești în soliditatea economiei pe care vrei să o manageriezi în viitor, atunci când vei ajunge la guvernare. Consumul, investițiile și anticipațiile nu au efecte imediate în economie, ele sunt procese cu lag, cu decalaj temporal, cu multiplicare pe termen mediu.

Mai mult contagiunea unor știri economice negative nu-ți ajută deloc demersul de credibilizare a ofertei tale de politici economice. Contagiunea negativă se întinde asupra întregului spectru politic. Jocul este loss-loss. Nu am mai pus la socoteală impactul negativ extern pentru că imaginea externă pare a nu avea importanță pentru apostolii crizei – jocul politic intern este primordial. În sfârșit…

Anunțarea crizei economice ca propagandă politică în România este o strategie perdantă. Probabilitatea ca România să intre în criză în următorii 10 ani este extrem de redusă. Asta dacă vorbim de criză în adevăratul sens al cuvântului – criză de lichiditate, așa cum am avut în 2009-2011 sau criză de solvență fiscală așa cum a avut și încă are Grecia.
Am și cîteva argumente economice grupate pe intern și extern dar și unele sociale. Folosesc doar unele fundamentale, pentru că altfel ar trebui un spațiu mult mai larg aici și nu e cazul.

La intern

România nu riscă o criză de lichiditate în următorii ani. Deficitul bugetar de 2,91% din PIB combinat cu o datorie guvernamentală de 35% din PIB la sfârșitul lui 2017 nu sunt elemente care să anunțe vreo criză. Pentru anul 2018, deficitul bugetar în PIB care să stabilizeze ponderea datoriei guvernamentale în PIB la 35% în condițiile unei rate a inflației de 3,5% și a unei rate de creștere economică prognozată de 6,1% este de 3,12% din PIB dar România va păstra deficitul bugetar în PIB sub 3% si in 2018 așa cum a făcut-o și în 2017.

Pentru a avea probleme de sustenabilitate bugetară ar trebui să se vadă niște semnale și în structura datoriei guvernamentale dar cine mai are timp să se mai uite la fundamente când cel mai comod politic este să propagi fake news? România are a cincea cea mai mică pondere a datoriei guvernamentale în PIB aceasta scăzând de la 37,4% în dec 2016 conform Comunicatului Eurostat de săptămâna aceasta la 35% în decembrie 2017.

Sursa: Eurostat, 2018

Să mai punem că ponderea datoriei guvernamentale în PIB a scăzut și mai mult astfel încât în ianuarie 2018 a ajuns la 34,2% din PIB așa cum arată ultimul Buletin al MFP privind structura datoriei publice (Sursa aici)?

Să mai punem că România rostogolește ok datoriile acumulate din urmă și se împrumută pe termen mediu și lung pentru a evita astfel presiunea unui serviciu ridicat al datoriei pe termen scurt? Astăzi România are o structură a datoriei guvernamentale de 4% pe termen scurt versus 96% pe termen mediu și lung iar în 2016 avea 7% versus 93%, în 2015 (6% versus 94%) iar in perioada de criză 2010 (24% pe termen scurt versus 76% pe termen mediu și lung). O pondere mai mică a datoriei guvernamentale pe termen scurt înseamnă o probabilitate mai mică de a intra în criză de lichiditate și costuri mai mici cu dobanzile la buget.

Mai mult, România are astăzi un portofoliu diversificat de deținători de obligațiuni, ceea ce înseamnă încredere în politicile economice și în economia românească. Există și bufferul din Trezorerie, o rezervă financiară pe care România și-a asigurat-o începând din 2011 până în prezent și care acoperă peste 4 luni din necesarul de finanțare al țării. Cu alte cuvinte, dacă prin absurd apostolii crizei ar avea dreptate și ar fi probleme de finanțare, România și-ar putea asigura 4 luni din necesarul de finanțare din acest buffer, nefiind nevoită să se împrumute la extern. 

La extern

Conform ultimei prognoze a CNP România a încheiat anul 2017 cu un deficit de cont curent de 3,4% din PIB, sub pragul de sustenabilitate reprezentat de contul curent de echilibru estimat la 3,8% din PIB și mai mic decât pragul de sustenabilitate calculat de Comisia Europeană în Procedura de Dezechilibru Macroeconomic la un deficit de 4% din PIB medie pe 3 ani (detalii aici). În plus, în intervalul dat de estimările BNR privind pragurile de alertă şi semnal pentru acest indicator respectiv minus 3% din PIB şi minus 4% din PIB.

Adâncirea deficitului de cont curent îngrijorează și preocupă în același timp, dar nu este cazul să exagerăm. Pe lângă faptul că indicatorul este sub pragul de sustenabilitate trebuie să ne uităm la modul în care el se finanţează sănătos sau nu. Dacă el se finanţează într-o proporţie de cel putin 80% din fluxuri de capital negeneratoare de datorie (investiții străine directe și fonduri europene de natura investițiilor) atunci deficitul de cont curent nu reprezintă o problemă. Datele BNR indică o finanțare aproape integrală a deficitului de cont curent din surse sănătoase în 2017.
Proiecția serviciului datoriei guvernamentale indică pentru 2018 o sumă de 11,57 miliarde euro, mai mică decât 13,51 miliarde euro în 2016 sau 14,97 miliarde euro în 2013 (Sursa). România are un necesar de finanțare ce nu depășește pragul de alarmă.

Dacă ar fi fost pe marginea prăpastiei, așa cum susțin cavalerii apocalipsei, vulturii ar fi roit uitându-se la adecvarea rezervelor internaționale aflate la Banca Națională a României. Ori BNR raportează public la 31 martie 2018 rezerve totale de 34,7 miliarde euro, confortabile după toate criteriile relevante definite în metodologia finanțatorilor internaționali și literatura de specialitate (Regula Greenspan Guidotti, acoperirea a 3 luni de importuri, acoperirea a cel puțin o cincime din M2 s.a).

Social

Se cunoaște că o economie în care coexistă gospodării cu un nivel rezonabil de bunăstare are o imunitate consolidată în fața oricăror șocuri de natură internă sau externă. În ultimii 5 ani s-a încercat implementarea unei strategii de tip #wageledgrowth considerând că o creștere a veniturilor populației prin mărirea procentului redistribuit din creșterea economică va conduce la o putere de cumpărare mai mare.
Strategia #wageledgrowth își arată efectele. În ciuda argumentelor neoliberale privind scăderea salariilor (în condițiile în care ele cresc destul de consistent), datele statistice oficiale arată că masa salarială (remunerarea salariaților)a crescut în 2017 cu 50 miliarde lei față de 2016 iar în 2018 va crește cu 86 miliarde lei față de 2016, după cum observați și în datele de mai jos. De la 34% din PIB în 2016, remunerarea salariaților va ajunge la 37,1% din PIB în 2018 și se estimează să ajungă la 40% din PIB în 2021. Aceasta înseamnă că România converge către o redistribuire mai echitabilă a beneficiilor creșterii economice între muncă și capital, dar mai este mult până la media din țările dezvoltate.

Strategia de creștere a veniturilor s-a dus și în creșterea puterii de cumpărare, în 2017 puterea de cumpărare a câștigului salarial mărindu-se cu 14,5%. Chiar dacă erodarea cauzată de inflație se simte, puterea de cumpărare a câștigului salarial va crește și în 2018 cu 6,4%, adică peste media ultimilor 10 ani. Nici vorbă ca plusul de venituri să fie anihilat total de inflație.
Trebuie să închei. Sigur că nu totul este pozitiv, că nu este totul roz și evoluția anumitor indicatori macroeconomici poate fi considerată nesatisfăcătoare. Dar asta nu înseamnă că sunt dezechilibre majore, de natură să provoace activarea unor mecanisme de ajustare sau intrarea în panică.
Cred că mai degrabă vor intra în criză de credibilitate apostolii crizei decât să intre România în criză.

Sincer.