Clauzele abuzive ale Piraeus Bank. Când marja devine variabilă

Până acum, în cadrul campaniei ECONOMICA.NET Români vs. Bănci, privind clauzele abuzive din contractele de credit, am avut dobânzi fixe care au crescut – cazul Volksbank – sau dobânzi care ar fi trebuit să varieze în funcţie de Libor, dar au variat în funcţie de preferinţele băncii – cazul OTP Bank. Piraeus Bank a mers însă pe un model propriu: marja care creşte, marjă care adăugate la un indice de referinţă – Libor/Euribor/Robor – ar fi trebuit să formeze dobânda curentă a clientului.

În dosarul 146/196/2010, G.I. a câştigat la Brăila împotriva Piraeus Bank, ca intevenient într-un proces intentat de ANPC,

Motivul plângerii la Protecţia consumatorului care l-a adus în proces cu banca este reprezentat de o clauză abuzivă din contract prin care banca a operat creşterea dobânzii.

Brăileanul a luat un credit în franci elveţieni din ianuarie 2008 cu dobândă variabilă în funcţie de Libor 3M + marja băncii de 4,3 puncte procentuale.

Articolul 5.1 din contractul de credit prevedea că „dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform decizei băncii”. Practic, Piraeus calcula dobânda curentă din două dobânzi variabile, una pe care nu o putea influenţa – Libor – şi una care era în totalitate la dispoziţia ei.

În aprilie 2009, Piraus Bank înştiinţează clientul că a hotărât majorarea marjei de cu 2 pp. Clientul a semnat în iulie 2009 un act adiţional prin care a acceptat o marjă mai mică, de 1 pp, astfel că marja a ajuns la 5,3 pp.

În octombrie clientul a făcut sesizare la Protecţia consumatorului Brăila, care după două luni a decis să amendeze banca pentru clauza abuzivă care permitea modificarea marjei în funcţie de decizia băncii. Sesizarea a ajuns apoi în instanţă.

Magistratul de la Judecătoria Brăila constată că încă de la semnarea contractului a existat o poziţie de inegalitate între creditor şi client:

„În momentul încheierii contractului consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul fiind unul de adeziune iar clauzele prestabilite de împrumutător, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea, clauzele contractuale referitoare la costuri, marja fiind un element de cost care influenţează în mod direct dobânda, trebuie să respecte dispoziţiile art. 9 lit. g din OG nr. 21/1992 ori în cazul de faţă orice modificare după voinţa creditorului este ilegală în sensul că marja nu poate fi variabilă ci fixă, variind după o formulă transparentă”.

Apoi instanţa spune că art. 5.1 din contractul e credit încalcă legea 193/2000.

„Având în vedere dispoziţiile art. 5.1 din contractul de credit conform cărora dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii, instanţa a reţinut că această clauză dă dreptul băncii să modifice dobânda unilateral, fără un motiv întemeiat şi specificat în contract, fără a circumstaţia anumite elemente sau criterii obiective în funcţie de care să se facă modificare, aspecte ce fac decizia băncii să fie discreţionară şi imposibil de controlat de către consumator iar clauza să fie abuzivă faţă de dispoziţiile pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Apoi instanţa invocă din nou art. 9 lit. g din OG nr. 21/1992 „potrivit cărora în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele regului: variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, nemenţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; doânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu preciziarea peridicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia”.

Aşadar, o lege din 1992 interzicea băncilor să scoată din pix dobânzi interne, fără a menţiona în contract cum se calculează şi cum se modifică acestea.

Astfel, instanţa a catalogat drept abuzivă clauza din contract care oferea posibilitatea băncii să modifice marja conform deciziei sale. De asemenea, actul adiţional din 2009 a fost desfiinţat. În mai 2011 decizia a devenit defiinitivă şi irevocabilă prin decizia Tribunalului Brăila care a respins recursul Piraeus.

La Iaşi, alt client, aceeaşi practică a Piraeus. D.R. a luat un credit în iulie 2008 de la Piraeus. La 1 ianuarie 2010, banca i-a cerut să plătească şi un comision de administrare de 1 leu la rata lunară, deşi acesta nu era prevăzut în contractul de credit.

Clientul a făcut plângere la ANPC în decembrie 2010 în care a reclamat introducerea unui comision nestipulat în contract, şi clauza de la art. 3.2. în care se menţionează că „rata dobânzii este variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare şi/sau a costului finanţării şi gestionării creditului. Pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă care vor fi comunicate împrumutatului prin notificare scrisă şi prin afişare la sediile unităţilor”.

După ce ANPC a dispus eliminarea clauzei şi a comisionului de administrare, şi a amendat banca, Piraeus a făcut plăngere la Judecătoria Iaşi împotriva procesului verbal şi a încercat să se apere spunând că scăderea indicelului de referinţă Libor s-a manifestat diminurea ratei dobânzii creditului aplicat. „Acest aspect nu are însă impact direct asupra costurilor de finanţare ale băncii care depind în mai mare măsură de riscul de ţară (CDS). Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanţărilor pe care banca din România le poate obţine este CDS (credit default swap), indicator al cărui creştere a fost spectaculoasă, începând cu luna sepembrie a anului 2008”, spune banca, care mai adaugă că în perioada respectivă a crescut costul finanţării interne a băncilor din depozite de la populaţie.

„Dacă aceste dobânzi sunt prevăzute în contract, iar cuantumul acestora este determinabil, ele pot fi pretinse şi încasate, în deplină concordanţă cu legea”, mai susţine banca.

Instanţa respinge însă acţiunea Piraeus şi constată că „formularea din contract are caracter general, nu este independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, nefiind indicaţi indicii de referinţă la care este stabilită dobânda şi nici modalitatea de calcul folosită pentru eventualele verificări. Astfel, neraportarea dobânzii la un indice de referinţă transparent poate duce la modificarea unilateralî şi arbitrară a acesteia cauzând prejudicii împrumutatului”.

Decizia Judecătoriei din noiembrie 2011 a devenit definitivă şi irevocabilă în la sfârşitul lunii martie 2012 când Tribunalul Iaşi a respins recursul Piraeus Bank.

R.M. Din Arad a câştigat împotriva Piraeus ăn ianuarie 2011 după ce banca i-a crescut dobânda în aprilie 2009 la un credit contractat noiembrie 2009. Astfel, în baza clauzei de la punctul 5.1. marja de dobândă de 4,9 puncte procentuale care se adăuga la Libor la 3 luni a fost crescută cu 2 pp. Instanţa a considerat creşterea marjei drept o decizie unilaterală şi abuzivă a băncii, clientul nefiind informat în contract cu privire la costurile creditului. Diferenţa de dobândă plătită de client de 3.200 de franci elveţieni a fost returnată. Recursul Piraeus Bank a fost respins de către Tribunal în 29 septembrie 2011, astfel că decizia a devenit definitivă şi irevocabilă.

OUG 50/2010 şi actele adiţionale

Prin septembrie 2010 Piraeus Bank a trimis clienţilor o scrisoare prin care îi informa că ai fost emise noile acte adiţionale la contractul de credit. Banca şi-a permis să modifice marjele de dobândă prin adăugarea la acestea, acolo unde a fost cazul, şi a procentului reprezentat de valoarea costului rezervelor minime. Piraeus a invocat obligativitatea modificării contractelor ca urmare a OUG 50/2010. Legea nu permitea însă modificarea marjei de dobândă. Mai mult, un cost care s-a dovedit că a scăzut ulterior, prin reducerea RMO, a fost inclus într-o marjă fixă.

În alte cazuri, pentru clienţii în cazul cărora întreaga dobândă dobândă era la latitudinea băncii – cum era în cazul clientului din Iaşi -, Piraeus a ales să extragă marja fixă prin calcularea diferenţei dintre indicele de referinţă a monedei creditului (Euribor/Libor/Robor) şi dobânda curentă de la momentul emiterii actului adiţional. Asta a creat o mare defavoare clienţilor pe termen mediu şi lung, pentru că referinţele erau la niveluri minime istorice, astfel că marjele fixe rezultate au fost uriaşe. Deşi nu mai sunt la discreţia băncii în privinţa dobânzii, aceştia vor resimţi din plin creştera referinţelor pe măsură ce politica monetară a băncilor centrale, acum laxă, se va întări ca urmare a redresării economice.