Colectiv, un test al maturităţii
Pentru început, am să vă cer scuze: ştiu că aţi văzut, în acest weekend, legiuni de părerologi, care au secat subiectul „Colectiv” de tot ce se putea spune. Niciun idiot nu a refuzat ocazia de a-şi oferi părerea tuturor, cu mândria găinii care a ouat o mărgică. Aidoma oricărei tragedii din ultimii ani, televiziunile nu au ratat ocazia de a fi exact cloaca insalubră care sunt acuzate că sunt, niciun taliban ortodox nu a pierdut ocazia de a da glas Evului Mediu, niciun activist fanatic anti-creştinism nu a pierdut ocazia de a se răfui cu duşmanii săi de moarte, niciun politician ocazia de a-şi face imagine lângă muntele de cenuşă, niciun medic de a-şi vărsa frustrările împotriva sistemului, niciun cetăţean prilejul de a-şi vărsa năduful pe stat şi autorităţi. Au fost şi ceilalţi, minoritatea tăcută, care, dacă nu s-a dus să stea la coadă să doneze sânge, dacă nu s-a chinuit să organizeze donaţii în medicamente, bani sau apă şi alimente, măcar a ales să tacă respectuos (şi un chapeau, pe lângă cei care şi-au pierdut viaţa încercând să salveze cât mai mulţi oameni, pentru Adrian Despot, din motive pe care, până acum, ar trebui să le cunoaştem toţi). Dar aceştia au fost o minoritate, chiar dacă formată din oameni tineri şi foarte tineri, aceiaşi despre care tot văd adulţi rânjind sarcastic şi numindu-i „oameni frumoşi” peiorativ. Am spus-o şi am să o repet: aceşti tineri sunt cei care îmi redau speranţa că acest petic de pământ are şansa să ajungă, cândva, la o oarecare normalitate. Şi le mulţumesc pentru că sunt mai deştepţi şi mai corecţi decât mine sau cei care au fost înaintea mea.
Am căutat, cu toţii, să obţinem sens dintr-un accident. Ceva trebuie să fi cauzat asta. Corupţia autorităţilor, lăcomia patronilor? Satanismul? Biserica Ortodoxă? Poate salvările sau pompierii? O fi dat Oprea foc, să abată atenţia?
Din păcate, mă tem că motivul este unul despre care ne chinuim, pe cât putem, să nu vorbim. Şi îşi are rădăcinile în ceva ce am sperat cu toţii că s-a terminat acum 25 de ani, dar ce încă nu am reuşit să scuturăm din fibra noastră: un sistem cretin, cu reguli cretine, făcute să împileze, să umilească şi să controleze. Suntem atât de obişnuiţi cu oameni „deasupra” noastră, care să exercite putere absolută asupra noastră, atât de obişnuiţi cu regulile proaste, făcute doar să te controleze, să-ţi pună beţe în roate şi să te frustreze, încât am crescut cu acelaşi instinct de supravieţuire pe care îl au puşcăriaşii. De aceea nu respectăm, pe cât de mult putem, nicio regulă. Încercăm „să ne descurcăm”, să evităm, să ne unduim pe sub bariere, să „ungem”, să o luăm pe scurtătură de câte ori nu se uită nimeni. „Corupţia” nu ucide. Este un simplu concept, un cuvânt. Oamenii ucid, atunci când corup sau se lasă corupţi. Iar asta nu înseamnă doar să dai şi să primeşti bani, ci şi să taci când vezi sau auzi despre asta, precum şi asumarea tuturor consecinţelor care decurg din asta. La fel de bine poate însemna şi nerespectarea regulilor pe care le-am creat împreună, ca o comunitate.
Cel mai bine se vede în trafic. Aproape nimeni nu respectă regulile, cei mai mulţi probabil că nici măcar nu le cunosc. Asta pentru că nu au respectat alte reguli, acelea de a învăţa, teoretic şi practic, cum se conduce o maşină. Au luat-o pe scurtătură, şi au dat şpagă, ca să treacă peste munca necesară şi s-au trezit direct la volan. Şi se vede: România este, de ani de zile, pe primul loc la numărul de morţi în accidente rutiere din Uniunea Europeană. Râdem şi ne cocoşim ca proştii când ni se atrage atenţia că există reguli, pentru că, nu-i aşa, noi ştim mai bine 😉
De aici, de la această complicitate insidioasă, de la acest făcut cu ochiul ni se trag multe. Ne-am obişnuit să avem vinovaţi de serviciu, pe care să-i arătăm cu degetul: iată, Oprea este de vină pentru că a omorât un poliţist. Serios? Dar şefii din Poliţie care se află de atâţia ani în complicitate cu mafia politică, şi care îşi obligă subalternii să participe la misiuni ilegale, pentru a fi mângâiaţi pe cap de şefi? Dar colegii poliţistului mort, care tac din frica de a nu-şi pierde locul de muncă? Dar liderii de sindicat care sunt creaţiile aberante ale puterii, şi care cer colegilor tânărului poliţist mort să intre în Omerta? Ei, care ar fi trebuit să-şi dea foc în faţa Guvernului în aceeaşi zi?
Piedone. Serios? Dar armatele de patroni care i-au dat şpagă, armatele de funcţionari din primărie care iau şpagă zilnic, armatele de inspectori care închid ochii? Armata de oameni care au făcut posibilă cocoţarea unor astfel de personaje deasupra noastră? Aveţi senzaţia că au ajuns acolo singuri, tâlhăreşte, noaptea? Nu. Au ajuns acolo cu aportul nostru. Noi, rebelii. Noi, revoltaţii. Noi, împilaţii. Noi, cei care cerem puritate deplină celorlalţi, dar trecem pe roşu. Trecem, majoritatea, pe galben, pentru că e un compromis călduţ, şi parcă simţim că nu e atât de grav. Tăiem benzile. Dăm şpagă. Înghesuim 800 de oameni într-o cameră despre care am declarat, pe proprie răspundere, că are 80 de locuri, tapetată cu burete stropit cu gaz, şi le aprindem nişte artificii. Noi, cei care urlăm despre Oprea sau Piedone, şi a doua zi tăiem faţa unui autoturism pentru că suntem în maşina mai mare. Dăm şpagă la medic. La ANAF. La Poliţie. La pompieri. Ne facem cu ochiul când „ăla mic” chiuleşte de la şcoală sau copiază la BAC. Ne anunţăm între noi când vin controale. Aplaudăm când un poliţist ia bătaie. Apărăm cetăţenii fără bilet de controlorii RATB. Ne angajăm copiii, nişte bâte cu urechi, care nu ştiu nici măcar să vorbească în limba română, în cabinete de miniştri sau europarlamentari, pentru că am fost colegi de liceu cu „ăla”.
Fiecare face ce vrea el. Asta am înţeles din democraţie. Nu contează ce pricinuim celorlalţi, totul este justificat, pentru că sunt drepturile mele, cheful meu, libertatea mea. Nu-mi iei tu mie libertatea!
Aproape toţi prietenii cărora le-am spus că stau la semaforul roşu şi atunci când sunt singur pe stradă au râs de mine. Trebuie să respecţi spiritul legii, nu litera ei, mi-au spus, de sus. Ca şi cum toţi suntem nişte genii în interpretarea legilor: ştim noi mai bine când trebuie să respectăm şi când nu regulile. De unde această fudulie? Paradoxul prostului este că nu ştie că este prost: şi el o să considere că ştie să interpreteze legea. De aceea suntem pe primul loc în UE şi la numărul de pietoni morţi în accidente rutiere, pentru că suntem tot timpul mai deştepţi ca regula.
Asta trebuie să ai în vedere când trebuie să te opreşti la semafor: aşa cum tu ai senzaţia că eşti mai deştept, şi că nu trebuie să stai la roşu, pentru că nu e nimeni pe stradă, tot aşa un alt cărturar înţelept, ca tine, poate să vină cu 200 la oră. Pe verde. Gândindu-se că el ştie mai bine, n-are de ce să reducă viteza, din moment ce e verde; doar n-o să fie nimeni atât de prost încât să treacă pe roşu, nu? Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă vă întâlniţi în intersecţie. Şi imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă, lăsând cocoşeala, v-aţi opri la culoarea roşie a semaforului şi aţi circula cu viteza legală.
Ştiu, ce s-a întâmplat în Colectiv a fost un accident. Am dat exemplul de mai sus, cu traficul, nu pentru a face paralele forţate. Ci pentru a arăta că suntem o ţară în care se întâmplă foarte multe accidente în care mor oameni. Aşa se numeşte când nu respectăm regulile şi mor oameni: accident. Nu are nimeni nicio vină, asta e definiţia accidentului. Oare ce fac ţările civilizate de reuşesc să aibă atât de puţine accidente? Oare ce le deosebeşte de noi, campionii accidentelor în toată Europa?
Ştiu că în zilele acestea e important ca oamenii care nu respectă regulile să plătească pentru asta. Şi că e bine ca şi şefii lor, care îi tolerează, să plătească pentru asta. Dar mă gândesc că, poate, ar fi util şi să luăm o pauză de la urlat şi arătat cu degetul. Şi să ne gândim serios la propria persoană. Şi la felul în care respectăm regulile. Nu toate sunt făcute pentru a distruge şi ţine pe loc. Unele sunt făcute, pur şi simplu, pentru a nu muri. Pentru a nu te schilodi. Pentru a evita accidentele. Dar, ca să funcţioneze, trebuie să le respectăm toţi. Şi să atragem atenţia celor pe care îi vedem că nu le respectă. Şi trebuie să-i pedepsim pe cei care nu le respectă, şi să acceptăm să fim pedepsiţi atunci când, la rândul nostru, nu le respectăm.
Trebuie să ne maturizăm. Şi primul pas pentru asta este să ne aducem aminte că orice gest facem atunci când ieşim din casă (şi de foarte multe ori inclusiv între propriii pereţi) afectează alţi oameni. Şi să respectăm regulile pe care le-am făcut împreună, de comun acord, pentru a evita să facem sau să ni se facă rău.
PS: Nu înseamnă nicio clipă că, dacă atrag atenţia că avem multe lucruri de îmbunătăţit la propria persoană, cred că Oprea sau Piedone sau patronii clubului nu au de dat socoteală pentru alegerile pe care le-au făcut, şi care au condus la vieţi pierdute.
Nu înseamnă, de asemenea, că eu nu încalc reguli sau nu fac compromisuri. O fac, şi simt acum asta ca pe o povară mai grea ca niciodată. Îmi pare rău că sunt, de multe ori, laş sau delăsător. Mă simt responsabil pentru toate relele care se întâmplă în jurul meu, inclusiv tragedia groaznică din Colectiv.
De asemenea, vă cer scuze tuturor acelora dintre dumneavoastră care şi-au simţit inteligenţa insultată de acest text. Ştiu, totul este „de bun simţ”, „la mintea cocoşului” şi aşa mai departe. Deci n-are sens să vorbim despre lucruri atât de elementare. Statistica numărului de morţi în „accidente” spune, însă, altceva. Şi cred că ar trebui să vorbim foarte mult despre lucruri „de bun simţ”, „elementare”, „la mintea cocoşului”. E mai bine şi mai folositor decât să vorbim despre cum au murit zeci de tineri pentru că sărbătoresc Halloween-ul şi se închină la dovleci, sau să ne cheltuim toată energia criticând prostii care ar trebui ignorate complet.
PPS: Sunt rocker. Şi creştin ortodox. Cu scuzele de rigoare celor pe care clasificarea asta îi face mai confuzi, nu ştiu cum se procedează în astfel de situaţii.