Contractul la un click distanță. Avocații explică ce riscuri aduc contractele electronice, foarte utilizate în contextul Pandemiei de Coronavirus
„Situația extraordinară în care ne aflăm și măsurile luate de autoritățile competente pentru limitarea răspândirii COVID-19 au determinat o creștere semnificativă a contractelor încheiate la distanță, prin mijloace electronice. Acolo unde specificul activității a permis-o, profesioniștii au făcut eforturi pentru a-și muta cea mai mare parte a activității în mediul virtual. Asistăm la o digitalizare masivă și accelerată în multe domenii. Este însă pregătit sistemul nostru de drept pentru această provocare? Ce riscuri își asumă profesioniștii și consumatorii în acest demers?”, se întreabă avocatul ZRVP. În continuare, rărpunsurile la aceste întrebări, așa cum au fost ele formulate tot de către Adina Jivan.
Legislația românească pare a fi adaptată erei digitalizării
Răspunzând, pe de o parte, nevoilor sociale și economice deja existente, iar pe de altă parte cerințelor impuse prin actele normative europene, legiuitorul român a adoptat pe parcursul timpului o serie de acte normative menite să reglementeze contractele încheiate la distanță, prin mijloace electronice sau alte tehnici de comunicare la distanță. Au fost definite noțiuni juridice noi: ”contractul electronic”, ”înscris pe suport informatic”, ”tehnică de comunicare la distanță”, ”suport durabil” și au fost consacrate noi reguli privind modul în care este exprimat consimțământul părților la încheierea contractului și momentul încheierii contractului.
Astfel, la o primă vedere, dreptul civil românesc pare adaptat erei digitalizării. Însă simpla consacrare a contractului electronic sau a contractului la distanță si reglementarea momentului în care acesta se consideră încheiat nu este suficientă pentru a se asigura integrarea deplină a acestuia în sistemul de drept. Capacitatea de a dovedi un contract, recunoașterea deplină a efectelor sale, posibilitatea de a-l executa silit sunt aspecte de interes cel puțin la fel de importante pentru părți.
În practica, contractului încheiat la distanță nu îi sunt recunoscute pe deplin efectele
În practică lucrurile stau un pic diferit. Deși se pare că am acceptat relativ ușor că un contract poate fi încheiat prin telefon sau pe internet, fără cerința unei semnături olografe sau electronice, în cazul unei dispute un contract astfel încheiat este privit ca unul imperfect. Recunoașterea deplină a efectelor și punerea în executare silită par uneori privilegii rezervate doar clasicelor contracte redate prin înscrisuri sub semnătura privată sau chiar autentice, singura concesie fiind cea în favoarea contractelor semnate prin semnătura electronică extinsă.
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie practica neunitară a instanțelor de judecată în ceea ce privește caracterul de titlu executoriu al contractelor de servicii financiare încheiate la distanță. Pe de o parte, au fost instanțe de judecată care au apreciat că un contract de credit încheiat cu respectarea prevederilor O.G. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare poate constitui titlu executoriu chiar dacă el nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului. Pe de altă, au existat instanțe care au considerat că acele contracte de furnizare de servicii de credit încheiate la distanţă care nu conţin semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului nu constituie titluri executorii.
O decizie recentă a ICCJ recunoaște eficacitatea unui contract încheiat la distanță în absența semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse
O recentă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii (Decizia 23/2019) tranșează această problemă aducând o schimbare clară de optică. Astfel, instanța supremă a decis în favoarea recunoașterii caracterului de titlu executoriu cu privire la contractele serviciile financiare încheiat la distanţă cu respectarea strictă a dispozițiilor legale speciale, chiar în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părţile impun semnătura drept condiţie de validitate a contractului.
În susținerea deciziei sale, I.C.C.J. subliniază că de vreme ce norma specială care reglementează încheierea contractelor la distanță, respectiv O.G. 85/2004, nu prevede nicio obligaţie în sarcina părţilor contractante de a semna convenţia încheiată, această condiționare nu poate fi impusă suplimentar pentru a recunoaște acestor contracte caracterul de titlu executoriu consacrat pentru contractele de credit prin art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 şi art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.
Mai mult, I.C.C.J. atrage atenția că o astfel de condiționare ”ar fi chiar în contradicţie cu mecanismul încheierii contractelor la distanţă, inter absentes, precum şi cu specificul contractelor referitoare la servicii financiare, la comerţul electronic, bazat pe celeritate şi pe lipsa formalismului, contractele de acest gen ţinând de activitatea comercială şi fiind funciarmente contracte care se încheie solo consensu.”
Prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat și că un contract încheiat la distanţă, cu respectarea regulilor incidente, reprezintă un înscris pe suport informatic, mijloc de probă distinct și se bucură de prezumţia de validitate a înscrierii și de putere doveditoare în condițiile Codului de procedură civilă.
Forța juridică și proba contractului încheiat la distanță
Putem concluzia că deși Decizia 23/2019 reprezintă fără îndoială un pas înainte în sprijinul consolidării eficacității contractelor încheiate la distanță, rămân, în continuare, de actualitate problemele legate de proba contractului încheiat la distanță. Astfel, potrivit codului de procedură civilă, un act juridic ale cărui date există inițial doar pe suport informatic poate fi probat printr-un document care reproduce respectivele date doar dacă acel document este inteligibil și prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană. În ce constau acele garanții, sunt ele suficient de serioase – sunt aspecte ce rămân la aprecierea instanței de judecată care va decide de la caz la caz, ținând cont de circumstanțele în care datele au fost înscrise şi de documentul care le-a reprodus.
De asemenea, prezumția de valabilitate a înscrierii menționată în Decizia 23/2019 este și ea condiționată de cerința ca înscrierea să fie făcută în mod sistematic şi fără lacune, iar datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată.
Creșterea încrederii în contractele electronice poate fi încurajată de practica judecătorească
Prin urmare, în cadrul legal actual, jurisprudența are un rol esențial în asigurarea eficacității contractelor încheiate la distanță, instanțele fiind chemate să asigure un just echilibru între protecția reală a intereselor părților, a consumatorilor în primul rând și nevoia acceptării și utilizării pe scară largă a contractelor încheiate în mediul virtual.
Până la consolidarea unei jurisprudența unitare care să ofere criterii clare, însă, în ciuda atitudinii încurajatoare a instanței supreme, participanții la comerțul on-line, și în special profesioniștii, trebuie să fie conștienți de riscurile pe care le implică încheierea contractelor la distanță și să ia masurile necesare pentru diminuarea acestora. Astfel, este de dorit ca profesioniștii să structureze cu atenție procedurile de vânzare on-line, să aleagă cu grijă sistemele informatice pe care le folosesc și să respecte întocmai normele legale speciale aplicabile în funcție de tipul de produse sau servicii pe care le oferă.