Contrarevoluţia industrială
Dar am uitat să menționez că atunci când am spus aceste lucruri mă antrenam pentru o nouă specie literară: romanul SF economic.
Se vede însă că, până la urmă, cineva vrea să transforme science fiction-ul în realitate, fiindcă nici n-am terminat bine de zis că Parlamentul European și-a exprimat dorința ca roboții să fie considerați „persoane electronice“, iar companiile care îi angajează să achite contribuții sociale pentru aceștia, având în vedere distorsiunile pe piața muncii pe care folosirea lor le-ar putea provoca. Şi nu doar la parlamentari am regăsit aceste preocupări, ci şi la candidatul socialist la alegerile prezidențiale din Franța, care enumeră printre priorităţile programului său taxarea roboților.
În fine, după toate aceste “provocări” am stat şi m-am gândit mai bine şi mi-am reamintit un alt text în care observam că e greu ca roboţii să se substituie creierului uman. Pot să depăşească puterea de calcul a oamenilor, dar, în definitiv, pe ei cine-i programează?!
Haideţi să vedem cum procedează roboţii în momentul de faţă. Verifică toate variantele până identifică soluţia. Nu manifestă inspiraţie, creativitate, ci muncesc până găsesc rezultatul. Robotul pare un prost harnic. Deoarece oamenii inteligenţi ţin opţiuni deschise. Şi, când apare o problemă, reacţionează, capacitează creativ resursele deţinute şi o rezolvă.
Pentru ca un robot să ajungă la performanţele creierului uman e nevoie să fie cuantic. Un fel de Stephen Hawking, căruia i se captează semnalele de pe cortex. Roboţii pot câştiga partide de şah în faţa campionilor, ca Deep Blue cu Garry Kasparov, dar n-au capacitatea să revoluţioneze apărarea siciliană, precum marele maestru internaţional. Ei vor procesa mai rapid datele furnizate de programator, însă nu vor inventa nimic.
Aşadar, oricât s-ar crede IT-iştii Dumnezei, ei nu pot stabili la robot decât un algoritm, cel care l-a făcut pe Murphy să exclame: Fereşte-te de proştii harnici! Vă închipuiţi ce tragedie ar fi dacă roboţii s-ar apuca să aplice strict, fără imaginaţie, şi fără să crâcnescă reglementările strâmbe ale politicienilor?
Bine totuşi că savanţii şi inginerii de vârf sunt încrezători în capacitatea lor de a programa maşini cu inteligenţă artificială să fie stăpâni de sclavi îngăduitori, informează The Onion.
Potrivit portalului, membri ai Asociaţiei pentru Promovarea Inteligenţei Artificiale (AAAI) au încercat să-i asigure pe critici că oamenii pot crea maşini care, în ciuda capacităţii lor de calcul aproape nelimitate, vor da dovadă de un minimum de compasiune după ce preiau controlul total asupra civilizaţiei.
Dar asta nu-l opreşte pe Hawking să spună că miniaturizarea va mări puterea de calcul a roboţilor peste nivelul creierului uman, ceea ce îi va face pe oameni să-şi piardă locurile de muncă.
O declaraţie în favoarea încetinirii răspândirii automatizării şi finanţarea altor tipuri de locuri de muncă pentru oameni regăsim şi la cel mai bogat om din lume, Bill Gates: „În prezent, un muncitor care prestează, să zicem, activitate în valoare de 50.000 de dolari într-o fabrică, acest venit este impozitat. Dacă un robot face acelaşi lucru, te-ai aştepta să fie taxat într-o manieră similară. Nu cred că firmele care folosesc roboţi vor fi indignate de această taxă”.
Nu e chiar o surpriză legătură „trainică“ între corporatism și socialism. De fapt, e o regulă verificată de-a lungul istoriei: capitaliștii devin socialiști pe măsură ce-și extind și-și consolidează businessul. În perioada romantică a revoluției informatice din Silicon Valley, pe un calculator IBM, programele erau compatibile indiferent dacă aveai un model 286 sau 486.
Astăzi, Windows 10 nu merge pe orice configurație. Dacă îl vrei, ești obligat să-ți schimbi și hardul, și softul. Mai mult, dacă nu faci update-urile cerute de producător, constați că nu-ți mai merge sistemul.
Practic, upgradarea a devenit o obligație, nu mai e o opțiune liberă a clientului. Dacă vrei să rămâi la Windows XP, n-ai cum, pentru că nu mai există drivere. Clienților li se încalcă libertatea de alegere. Socialismul informatic a înlocuit capitalismul informatic.
Iar cea mai importantă problemă ce trebuie pusă pe tapet cu subiect şi predicat este că maşinile au fost mereu învinuite de şomaj de-a lungul istoriei. Deci ceea ce se vede acum nu e nici pe departe o noutate.
La început, saboţii olandezi şi francezi blocau războaiele de ţesut, ceea ce a consacrat termenul de sabotaj, şi cam în aceeaşi perioadă luddiţii englezi incendiau casele şi îi ameninţau pe inventatori cu moartea.
Apoi, în anii ’30, filmul Timpuri Noi al lui Chaplin reprezintă dovada că maşinile sunt din nou învinuite pentru pierderea locurilor de muncă.
Mai nou, presa din România plânge pe umărul muncitorilor sindicalizaţi de la Dacia că vor fi înlocuiţi cu roboţii.
Iar din acest periplu nu trebuie să lipsească, bineînţeles, spusele “colegului” lui Karl Marx, Friedrich Engels, potrivit cărora: “Proletariatul a luat fiinţă în urma introducerii maşinilor”, şi că,“în actualele imprejurări sociale perfecţionarea maşinilor poate avea pentru muncitori numai urmări defavorabile şi cât se poate de apăsătoare; fiecare maşină nouă aduce cu ea şomaj, mizerie şi lipsuri”.
Sau cele ale primei doamnei a Statelor Unite, Eleanor Roosevelt: „Am atins astăzi punctul în care echipamentele cu productivitate mare înseamnă ceva bun doar dacă nu aruncă pe drumuri lucrătorii”.
Dar indiferent de ceea ce spun marxiştii, fabianiştii şi ecologiştii, fabricanţii cresc productivitatea cu ajutorul utilajelor mai performante şi profiturile suplimentare obţinute merg în trei direcţii: capitalizarea propriei firme, investiţii în alte domenii ori majorarea consumului fabricantului.
Indiferent de variantă, resursele obţinute permit creşterea gradului de ocupare. Şi apoi, ca urmare a sporului de productivitate, fie se măresc salariile, fie se reduce preţul bunurilor cumpărate, ceea ce echivalează cu un avans al nivelului de trai.
Însă aceste lucruri pozitive se întâmplă dacă nu intervine statul. Dacă el impune pe timp de pace taxe ca în vreme de război, şi acestea induc şi impredictibilitate mediului de afaceri, pentru că se modifică permanent, nu se mai poate discuta de prosperitate la nivelul individului.
O a doua chestiune este că statul pretinde să fie partener de afaceri al firmelor şi le ia un procentaj din profit, chiar dacă n-a investit nimic.
Şi ce ne facem că cele mai importante companii în loc să majoreze productivitate contribuind la o a doua Revoluţie Industrială, oferă pieţelor, pe post de progres tehnic, nişte “jucării”, numite smartphones?
Astfel, inovaţia nu e destinată avansului tehnologic, ci divertismentului. Ceea ce înseamnă că piaţa preferă produse cu care să-şi trateze frustrările provocate de politicienii şi birocraţii ce o împovărează fiscal.
Din câte se observă a apărut o nişă de piaţă care întreţine prostia, deoarece aceia care folosesc telefonul mobil îl mai utilizează doar marginal pentru scopul în care a fost creat: comunicarea.
În ciuda denumirii, telefonul ajunge să aibă mai multe facilităţi pentru altceva, care, de facto, generează izolare.
Iar vulnerabilitatea tot mai mare a tinerilor faţă de acest autism social indus tehnologic nu poate avea altă explicaţie decât degradarea procesului educaţional, atât în şcoală, cât şi în familie.